știam eu, aia cu care mă sculam dimineața în minte, înainte de a o vedea cum se lăsa înghițită de cealaltă, care se uita încruntată din oglinda de deasupra chiuvetei din baie și care se ducea apoi la bucătărie, să facă trei sandviciuri.

 

După ce tata și bunica au murit și a rămas doar mama, pândeam momentele când eram singură acasă, ca să pot da, în sfârșit, muzica tare și sta, cu orele, în fața oglinzii ăleia mari, cu ramă albă, de la ea din dormitor, ca să mă joc de-a fantasmele mele. Uneori mă așezam pe pat, turcește, cu privirea lipită de mine, îmi aprindeam câte o țigară și-mi imaginam că sunt iarăși în Franța, în zilele când lăsam scrumiera să se umple lângă noi cu aceeași viteză cu care gurile noastre se umpleau una de alta. Îmi vorbeam în franceză, ca și cum aș fi jucat într-un film, ba uneori mă îmbrăcam cât puteam eu de senzual – cu rochie, dresuri și pantofi cu toc – mă dădeam cu ruj și apoi, ca și cum o voce din interior ar fi strigat motor, mă apucam să joc de una singură într-un fel de film cu mine în rolul principal.

Nu știu de ce făceam asta. Poate pentru că atunci când eram mică o vedeam pe mama repetându-și rolurile prin casă. Odată, cred că aveam vreo cinci ani, am rămas cu urechea lipită de ușă ca să o aud cum își citea replicile cu voce tare. Țin minte că avea o rochie de mătase maro, cu cordon, care foșnea de fiecare dată când se întorcea pe călcâie și citea dintr-o carte. Iar vocea ei părea atât de diferită și de străină – ba mai groasă, ba mai subțire, ba ca și cum ar fi plâns sau ar fi implorat – încât am deschis ușa ca să fiu sigură că mama mea e încă acolo.

Sau poate că o făceam doar pentru că aveam nevoie să mă simt importantă, cu toți ochii pe mine și, cum nu era nimeni în jur care să mă vadă – niciun băiat – mă priveam singură. Poate și de-aici obsesia asta a mea de a fi tot timpul îndrăgostită, ca și cum doar iubirea m-ar fi putut umple pe dinăuntru, dându-mi un fel de conținut, fără de care mă simțeam inutilă. Ar fi trebuit să-i spun încă de la început lui M., încă înainte de a ne căsători, că, indiferent ce se întâmplă, eu am nevoie să știu că pentru el eu contez cel mai tare. Dar n-am spus nimic. Poate de rușine, sau poate pentru că mi s-a părut de la sine înțeles că așa și este și am rămas descumpănită să văd cum, într-o iarnă, la munte, a preferat să mergem într-un bar, acolo unde a vrut un prieten de-al lui, în loc să luăm telecabina și să mergem sus, în vârf, cum i-am cerut eu. Știu că toată seara m-am purtat execrabil cu el și nu pentru că mi-ar fi păsat prea tare de plimbarea noastră, ci pentru că, în secunda aia, înțelegeam că era atât de sigur de iubirea mea, încât nu mai vedea rostul de a face eforturi.

Apoi, încet-încet, m-am obișnuit. Cu comoditatea lui, cu nervii mei și cu fața aia, cu două linii orizontale pe frunte, care mi se arăta în fiecare dimineață în oglinda de la baie. Stăteam și mă uitam la ea, la femeia aia care eram eu, în timp ce mă spălam pe dinți, dar nu-mi venea să-i spun nimic. În ultimii ani, simțeam nevoia din ce în ce mai des să am o ușă pe care s-o închid ca să-mi pot vorbi în spatele ei, așa cum făcea mama când își repeta rolurile. Mă retrăgeam uneori în bucătărie printre oale și tigăi, încercând să apuc câte o gură de aer, imaginând schimburi de replici, pe care le ziceam apoi în șoaptă, ca și cum filmul ăla, în care jucasem de-atâtea ori în tinerețe, îl mai puteam vedea acum doar pe ascuns. Dar în bucătăria mea de câțiva metri pătrați ușa se putea deschide oricând, lăsând realitatea și pe ai mei să dea buzna peste mine. N-aveam unde să mă duc. Mi-ar fi trebuit o carapace, o căsuță doar a mea. Ca un melc sau o broască țestoasă. Îmi plac țestoasele. Am avut și eu una. Mi-a adus-o mama într-o zi, într-o cutie mare, plină cu frunze. Se plimba prin casă cu lentoarea cu care trece noaptea pentru insomniaci, făcând un zgomot sec la fiecare pas. Într-o zi, s-a îmbolnăvit. Stătea prostită pe balcon, cu o pleoapă căzută și cu celălalt ochi părea că se uită-n gol. Nu mai mânca, nu mai umbla dintr-o cameră în alta.

Cică făcuse pneumonie, ne-a zis doctorul, dar eu cred că era altceva. Un fel de melancolie, deși nu știu dacă există așa ceva la țestoase. Știu că, odată, s-a oprit în fața oglinzii ăleia cu rama albă, de la mama din cameră, și-a scos mult gâtul din carapace și a rămas așa, să se uite la ea, ca și cum avea nevoie să se vadă acolo, ca să se convingă că există cu adevărat. Știu asta pentru că atunci m-am aplecat și am mângâiat-o pe pielea solzoasă și rece, ca o gheară de pui, și i-am spus, în șoaptă, vai de curu' tău, ce viață de căcat ai și tu. Iar ea n-a zis nimic, ci doar a stat așa, s-o mângâi, ca și cum, atât timp cât mâna mea era acolo, pe ea, puteam să-i spun orice.

 

*

 

Am fost un copil grăsun. Lasă, tu să fii sănătoasă, îmi spunea mama și mai făcea o tavă cu prăjituri. Aveam părul blond și lung până după umeri, ochii albaștri, eram destul de frumoasă, dar blugii ăia roșii pe care mi-i adusese tata, pe la jumătatea anilor 1980, dintr-o delegație de la Belgrad, nu intrau pe mine. Nu m-am îndurat să-i vând, pentru că nu aș fi avut de unde să-mi cumpăr alții.