Copilotul s-a agăţat de braţul lui Ollie.

— Nu-mi da drumul! Ţine-mă bine!

Ollie s-a proptit cu un picior de cadrul fuzelajului şi a tras. Norişorii negri de fum ai exploziilor au umplut cerul, în timp ce uşile trapei s-au apropiat mult, prinzând piciorul copilotului ca într-o menghină.

Bărbatul şi-a tras piciorul neputincios. Şi-a înfipt unghiile în braţul lui Ollie, care şi-a încordat puterile. Muşchii îi ardeau. L-a smucit cu toată forţa şi l-a tras înăuntru exact când uşile s-au închis cu zgomot.

Exploziile au încetat brusc. Vâjâitul vântului a fost înlocuit de gâfâitul pilotului.

— Totul e în regulă? a strigat Boar.

Copilotul şi-a lăsat capul pe podea. A vârât mâna în jachetă şi a strâns medalionul în pumn.

— Da.

— Ne întoarcem spre casă, a spus Boar.

Copilotul a întors capul spre Ollie.

— Îţi rămân dator, iancheule.

— Cred şi eu, a spus Ollie şi a arătat cu capul spre coada avionului. Mă răsplăteşti dacă îi duci teafăr porumbelul ăsta lui Susan Shepherd.

Copilotul a dat din cap. S-a ridicat în picioare, fără sânge în obraji, şi s-a întors în carlingă.

Ollie s-a rezemat de peretele avionului şi a închis ochii. Soarele care pătrundea prin turelă ajungea până la el, dar nu reuşea să-l încălzească. Se străduia să se împace cu gândul că era ultimul lui zbor. Nu avea să lupte niciodată. Şi nici s-o mai vadă pe Susan. În loc să se întoarcă la Epping, avea să fie închis. Sau deportat. Pierduse orice şansă de a rămâne cu ea după război. Tânjea după o a doua şansă. Un val de amărăciune i-a cuprins inima.

În clipa când copilotul şi-a strâns centura pe scaun, a explodat un proiectil. Ollie a auzit un zgomot ca de pietre lovind un butoi de metal. Avionul s-a zgâlţâit. S-a ridicat în picioare. Din turelă a văzut că din motorul stâng ieşea un fum negru, iar elicea înţepenise, cu palele îndoite ca dinţii de la o furculiţă veche. Motorul din dreapta se îneca şi bolborosea. Când avionul a început să piardă din înălţime, stomacul i s-a urcat în gât. A aşteptat să simtă forţa gravitaţiei la încercarea avionului de a se înălţa, dar în zadar.

Capitolul 24 EPPING, ANGLIA

Susan privea îngrijorată perdeaua de fum care se înălţa spre răsărit. S-ar fi zis că aerodromul North Weald fusese stropit cu benzină şi apoi incendiat. O escadrilă de Messerschmitt-uri s-a năpustit deasupra pădurii, apoi s-a ridicat în nori. Acolo sus, o întreagă flotilă se îndrepta spre Londra. Avioanele de vânătoare germane roiau în jurul bombardierelor, ca nişte viespi care îşi apărau cuibul. Nu se vedea nici un Hurricane. Nici un Spitfire. Doar Luftwaffe. Se temea că toţi şi totul fusese nimicit. Picioarele îi tremurau. A început să respire sacadat. S-a prins cu mâinile de balustrada verandei pentru a nu cădea.

Bertie a aruncat o privire furioasă spre duşmanii care îi invadau.

— Ticăloşii!

Sirena a amuţit, iar tunurile antiaeriene s-au oprit brusc, ca şi cum RAF rămăsese fără muniţie, lăsând să se audă numai huruitul motoarelor germane. Susan şi-a ridicat privirea şi s-a înfiorat. Luftwaffe părea de neoprit, piloţii erau nemuritori, iar avioanele lor, indestructibile.

S-a întors spre bunicul său şi a rostit doar atât:

— Ollie...

Bertie s-a albit la faţă. Lui Susan îi tremura bărbia.

Bertie a intrat şchiopătând în casă şi s-a dus la telefon. Susan îl auzea cum învârte frenetic manivela, se opreşte, apoi trânteşte receptorul în furcă.

— Liniile sunt moarte, a spus el, întorcându-se pe verandă.

Susan a ieşit în faţa casei, ferindu-şi cu mâna ochii de soarele de apus, ca să vadă mai bine avioanele care zburau spre vest. În scurt timp, s-a auzit ecoul tirului antiaerian. La orizont au apărut norişori de fum negru. A urmat apoi tunetul exploziilor din Londra.

S-a întors spre Bertie. Deasupra lor, vălul de funingine se amesteca printre nori.

— Trebuie să facem ceva, a spus Susan, şi mâinile au început să-i tremure.

Bertie a clătinat din cap şi a coborât şchiopătând scările verandei.

— Mai vine un atac.

— Ce-o face el acum? Dar porumbeii noştri? Ducesa?

El a deschis gura să spună ceva, dar s-a oprit.

— Trebuie să aflu! a continuat Susan.

Bătrânul s-a uitat la ceasul lui de buzunar, apoi la cer, măsurând cu degetul mare distanţa de la soare până la orizont.

— Nu mai e mult până se întunecă. O oră, poate două. Şi n-avem nici o maşină.

— Să împrumutăm camioneta de la McCreary.

— N-avem voie lângă aerodrom.

— Trebuie să încercăm.

Bertie a ezitat, apoi a spus:

— Mă duc eu.

— Merg şi eu cu tine.

— Exclus! a spus el şi a băgat ceasul în buzunar.

— Cu genunchii tăi, se face noapte până ajungi la McCreary. Mie îmi ia doar câteva minute.

— E prea periculos, a spus el.

— Mă descurc, a spus ea observând că privirea bunicului s-a înmuiat şi că umerii i s-au lăsat puţin. Să mă aştepţi pe verandă, cu bastonul.

Înainte ca Bertie să apuce să protesteze, Susan s-a întors şi a luat-o la fugă pe alee. De tălpile pantofilor i se lipeau bucăţi de noroi şi pietriş. Inima a început să-i bată cu putere când a trecut pe lângă hulubării. Aproape o treime dintre ele erau goale – porumbeii erau acum fie în drum spre Franţa, fie prinşi în infernul de la North Weald. Oile se îngrămădiseră în staul în aşteptarea ploii, amăgite de bubuitul tunetului stârnit de oameni. Câţiva miei păşteau iarbă, aşezaţi pe pământ cu picioarele strânse sub ei. La auzul paşilor lui Susan, au ciulit urechile.

O dureau picioarele. Plămânii îi ardeau. Nu s-a oprit decât la ferma lui McCreary. În timp ce alerga pe aleea pietruită ce ducea la casă, a