ideologic. Neostaliniștii nu mai aveau pe cine să se bizuie în facțiunea dominantă de la Kremlin. Nici măcar „conservatorul“ Egor Ligaciov nu preconiza o intervenție militară pentru a salva ruinele leninismului polonez. A fi pro-sovietic la ceasul perestroikăi însemna să fii pro-Gorbaciov, deci antistalinist. Evident, prizonieri ai propriilor ficțiuni propagandistice, liderii comuniști polonezi și-au supraestimat forța, au mizat pe inerția populară, pe frica de schimbare și au minimalizat șansele mișcării Solidarność de a câștiga electoral de o manieră copleșitoare. A fost, dacă vreți, un efect pervers al unui sistem care a ignorat deliberat, vreme de decenii, orice feedback societal. Ceea ce nu înțelegeau generalul Jaruzelski (conducătorul suprem din Polonia) și aliații săi era că, în anii de după Legea Marțială (proclamată în decembrie 1981), societatea civilă poloneză se maturizase, își construise rețele de afirmare, comunicare și participare care nu mai puteau fi distruse. Cu alte cuvinte, prinsese ființă o contra-societate, un univers politic concurent, ceea ce disidentul ceh Václav Benda numea polisul paralel. Obișnuiți să trăiască în spațiul aseptic dominat de cultul puterii, liderii comuniști nu aveau cum să anticipeze efectele mobilizator-subversive ale puterii celor fără de putere, spre a relua superba formulare a lui Václav Havel.

EVZ: Ştim astăzi că absenteismul la alegerile din Polonia din iunie 1989 a fost masiv. Termenul nu cred că este exagerat: în condițiile în care se desfășurau primele alegeri libere, într-o țară care nu mai experimentase onestitatea electorală din perioada interbelică, aproape 40% din cetățenii cu drept de vot au refuzat să se prezinte la urne. Inevitabilul de astăzi – prăbușirea socialismului de stat – atârna în 1989 de un fir, extrem de subțire, al speranței?

VT: Mulți nu s-au prezentat la vot pentru că nu-și puteau imagina că potentații comuniști vor accepta verdictul urnelor. Unul dintre efectele cele mai păgubitoare și durabile ale dictaturilor comuniste este tocmai acest cinism, născut din convingerea că, orice ai face, sistemul este etern și nimic nu-l poate modifica. Într-un eseu faimos, Leszek Kołakowski observa că perspectiva decesului comunismului într-un interval de timp previzibil rămânea una extrem de vagă. Toată lumea știa că sistemul nu este viabil, că este condamnat să piară, însă acest lucru à la longue. Prea puțini erau cei dispuși să participe la o luptă cu un final situat undeva la capătul vremilor. N-aș exagera însă mergând prea departe în această direcție interpretativă. Rămâne faptul că cetățenii au participat la vot și i-au eliminat pe comuniști de la guvernare. Aici este adevărata străpungere istorică, acea resuscitare a speranței de a transcende un sistem anchilozat, lipsit de orice sevă interioară, fundamental perdant din perspectivă economică și morală. Ceea ce s-a întâmplat în 1989 a fost de fapt o întâlnire a necesarului cu contingentul, o auto-împuternicire, dacă vreți, a subiectului autonom, o respingere a mecanismelor de supraveghere, cooptare și integrare create de aparatele totalitare. Logica refuzului se substituia celei a oportunismului. Tocmai de aceea autori precum Timothy Garton Ash ori Ralf Dahrendorf au vorbit despre 1989 ca annus mirabilis.

EVZ: În iunie 1989, erați cercetător la un think-tank de politică externă. Cum se vedeau evenimentele din Polonia prin ochii specialistului? Cum se vedeau, mai ales, prin ochii românului Vladimir Tismăneanu, care vedea regimul de la București ridicându-se ca o fortăreață impenetrabilă în mijlocul castelelor de nisip ale comunismelor din vecinătatea est-europeană?

VT: În 1989 eram cercetător la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia și predam la University of Pennsylvania. Țineam cursuri despre sisteme politice comuniste, despre marxism, revoluții, utopii. În 1988 publicasem la editura Routledge cartea Mizeria utopiei, în care susțineam teza eroziunii ideologice a sistemelor leniniste drept factor crucial într-o iminentă prăbușire. Urmăream cu mare atenție ce se întâmpla în URSS, reîncepusem să studiez limba rusă pentru a putea citi în original Pravda și Literaturnaia Gazeta. Îmi amintesc perfect că în vara anului 1989 am fost la München, la Europa Liberă, unde am stat de vorbă cu Michael Shafir, Vladimir Socor, Dan Ionescu, Nicolae Stroescu-Stănișoară, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu, Gelu Ionescu și Max Bănuș despre ceea ce percepeam drept marea cezură, marele clivaj simbolizat de înfrângerea comuniștilor la alegerile din Polonia. De-acolo am plecat la Paris, unde am participat la un colocviu despre Revoltă și societate organizat la Sorbona, legat de bicentenarul Revoluției Franceze. Am vorbit exact despre reinventarea politicului în Europa de Est. Tot în iunie avea loc și ceremonia de la Budapesta a reînmormântării lui Imre Nagy, un alt semnal izbitor de concret al schimbării timpurilor. Eram între cei care credeau, cu disperare poate, dar erau convinși că regimul Ceaușescu nu avea cum să reziste ca un atol singuratic, că fisurarea sistemului trebuia să-l afecteze mortal, să ducă la năruirea sa. Unul dintre marile mele regrete este că istoricul Vlad Georgescu nu a apucat lanțul de evenimente din 1989. Pentru mine, regimul Ceaușescu avea zilele numărate. Dar nu eram un naiv, mă așteptam la tentative de regrupare a nomenklaturii.

EVZ: „Dacă nu ai ceea ce îți place, atunci îți place ceea ce ai.“ Fraza, exprimată într-un interviu acordat ziarului Cotidianul, îi aparține lui Lech Wałęsa, liderul Solidarității și una dintre figurile fundamentale ale postcomunismului polonez. Credeți că sindicalistul din Gdansk și-a imaginat altfel democrația? Întrebarea are un subtext precis: pentru ce au luptat, până la urmă, opozanții comunismelor europene? Pentru o himeră care nu avea, de fapt, prea multe legături cu realitatea ce avea să se așeze peste ruinele fostelor țări socialiste?

VT: Disidenții au luptat pentru libertate, adevăr