alunecat din pricina noroiului de pe tălpi şi a căzut, zdrelindu-şi palmele. A simţit o durere fulgerătoare în braţe. A înlăturat repede pietricelele care i se lipiseră de piele, s-a ridicat de jos şi a bătut la uşă. Secundele treceau. Timpanele îi zvâcneau în ritmul pulsului. A tras adânc aer în piept, o încercare dureroasă de a-şi domoli respiraţia. A tresărit de spaimă la gândul că poate McCreary se dusese la adăpost. S-a uitat împrejur şi a zărit camioneta trasă lângă un şopron. A început să bată şi mai tare în uşă, până i s-au învineţit încheieturile degetelor.

Dinăuntru s-a auzit un foşnet, apoi un ţăcănit de încuietoare. Uşa s-a deschis cu un scârţâit şi din spatele ei s-a ivit bătrânul McCreary, care ţinea în mână un felinar, de parcă tocmai ieşise dintr-o peşteră.

— Cine e? a întrebat doamna McCreary, care tocmai urca din pivniţă.

Înainte ca domnul McCreary să apuce să deschidă gura, i-a răspuns Susan:

— Sunt eu, Susan Shepherd. Pot să împrumut camioneta dumneavoastră?

Domnul McCreary a dat să vorbească, dar deodată a făcut ochii mari când şi-a dat seama că uitase să-şi pună proteza şi a dus repede mâna la gură.

— Este totul bine, draga mea? a întrebat doamna McCreary, păşind în faţa soţului.

Părul alb îi ieşea în neorânduială dintr-un coc prins în grabă.

— Nu, a spus Susan, trăgându-şi sufletul. Şi-a dus mâna în dreptul splinei, încercând să-şi potolească durerea.

— Bertie? a întrebat doamna McCreary.

— E bine, a răspuns ea şi a răsuflat adânc de câteva ori. Nu mai avem camioneta. Este ceva urgent.

— Dar plouă al dracului cu bombe! a exclamat domnul McCreary.

— Albert! l-a apostrofat doamna McCreary.

Bătrânul şi-a strâns gingiile, făcându-şi adâncituri în obraji.

— Vă rog! Vă explic mai târziu, a insistat Susan.

Susan s-a gândit la Ollie. A început să lăcrimeze.

Doamna McCreary a încuviinţat din cap.

— Vrei să te ducă Albert până acasă?

Bătrânul a rămas cu gura ştirbă căscată.

— Nu.

Domnul McCreary a răsuflat uşurat, apoi a luat cheia agăţată în hol şi i-a dat-o lui Susan.

— Mulţumesc, a spus Susan luând cheia, şi a rupt-o imediat la fugă.

— Ai grijă, draga mea! a strigat doamna McCreary în urma ei.

Camioneta domnului McCreary, pe care o folosea să care animale şi fân, era mai mare şi mai veche decât a lui Bertie. Susan a trebuit să încerce de mai multe ori s-o pornească. Acceleraţia mergea prost, cabina mirosea a gaze de eşapament, iar prin gaura din podeaua ruginită se vedea pietrişul. Dar funcţiona. Altfel, ar fi trebuit să meargă pe bicicleta ei veche.

Când s-a apropiat de casă, l-a zărit pe Bertie venind cu greu spre ea, ţinând în mână bastonul care nu atingea pământul. Susan a pus o frână bruscă. Camioneta a derapat uşor înainte de a se opri.

Bătrânul a azvârlit bastonul pe platforma camionului, a deschis uşa şi s-a urcat cu o grimasă de durere.

Era vorba să foloseşti bastonul, şi-a spus Susan în gând. A apăsat pedala de acceleraţie şi a dat drumul ambreiajului.

Bertie s-a pomenit aruncat în faţă.

— Vrei să mă laşi pe mine să conduc?

Susan a clătinat din cap. S-a chinuit să întoarcă vechea camionetă, rotind volanul mare cât o cârmă de vapor. Când roţile au intrat pe şosea, maşina a făcut un salt. Susan a apăsat cu putere pedala de acceleraţie până la podea.

Sătucul Epping era pustiu. Pe stradă se vedeau maşini parcate la nimereală, abandonate în timpul atacului-surpriză de peste zi. Draperiile de camuflaj erau trase la ferestre aproape peste tot, locuitorii pregătindu-se din vreme pentru atac, sau poate nedorind să mai vadă dezastrul lăsat de Luftwaffe. Toate prăvăliile din piaţă aveau uşile închise. Singurul semn de viaţă era o ambulanţă care gonea spre spital. Susan a simţit că i se face rău. Şi-a înăbuşit teama şi s-a îndreptat spre fumul de deasupra aerodromului.

La mai puţin de un kilometru de baza aeriană, drumul era blocat de un vehicul militar, şi doi soldaţi stăteau de gardă. Susan s-a uitat la Bertie şi a ridicat piciorul de pe acceleraţie. Camioneta s-a oprit.

Susan a coborât geamul. Aerul mirosea a praf de puşcă. A strâns de volan ca să nu îi tremure mâinile.

— Trebuie să vă întoarceţi, domnişoară, a spus soldatul.

Bertie s-a aplecat pe geam.

— Angajatul nostru face o livrare la aerodrom.

— Îmi pare rău, a spus soldatul, apoi a aruncat o privire spre exploziile din Londra, luând puşca în mână. Drumul este închis.

— Vă rog! l-a implorat Susan.

— Acestea sunt ordinele. Mergeţi acasă, domnişoară, a spus soldatul şi i-a făcut semn cu mâna să plece.

Susan a întors maşina, chinuindu-se să scoată schimbătorul de viteză din marşarier. După ce a nimerit viteza bună, a dat drumul la ambreiaj şi a pornit. S-a uitat în oglinda retrovizoare la pâcla de fum care învăluia aerodromul, a suspinat şi şi-a şters lacrimile.

— Măcar am încercat.

— Poate mai e o cale... a spus Bertie.

Susan s-a uitat la el.

— Da, a spus el scărpinându-se în cap. S-ar putea să meargă.

— Ce?

— Întoarce la Woodside, a spus el arătând cu mâna. Acolo!

Susan a rotit volanul brusc, făcându-l pe Bertie să se îndese în umărul ei. Bătrânul s-a îndreptat în scaun.

— Unde mergem? l-a întrebat.

— Nu intrăm în aerodrom, dar o să avem o vedere mai bună.

Susan a luat-o spre nord. În stânga se vedea pădurea Wintry, cu pâlcuri dese de copaci; frunzele căzute se lipiseră de drumul ud, ca un covor. În dreapta se vedeau păşunile năpădite de ierburi uscate. Nici urmă de oaie. Nici de culturi. Doar tufe pline de ghimpi. În spate, de-a lungul câmpurilor se întindea un gard de sârmă. Aerodromul North Weald? Susan a