trecerea în revistă a trupelor de către bolşevici, în curtea vilei Kşesinskaia. Lenin, care se întorsese chiar în acea dimineaţă, le-a ţinut un discurs scurt şi oarecum neangajant. Demonstranţii au mărşăluit apoi prin centrul oraşului, îndreptându-se spre Palatul Taurida, cândva sediul Dumei, acum al Sovietului. Erau coordonaţi de organizaţia militară bolşevică, ale cărei unităţi ocupau puncte strategice în capitală. Intenţia oamenilor lui Lenin era să forţeze Sovietul să preia puterea: bolşevicii nu se îndoiau că, odată atins acest obiectiv, aveau să-i dea la o parte cu uşurinţă pe socialist-revoluţionari şi menşevici şi să preia controlul.

După-amiază, o mulţime imensă era adunată în faţa Palatului Taurida. Oratorii bolşevici, răspândiţi printre oameni, îi bombardau cu întrebări provocatoare pe socialiştii din Soviet, pe măsură ce aceştia îşi făceau apariţia. Scena era pregătită pentru ultimul act, dar acesta nu a mai avut loc, fiindcă în momentul crucial Lenin şi-a pierdut curajul. În clipa în care trupele bolşevice, aşteptând ordinul lui, erau gata să ocupe palatul şi să anunţe preluarea puterii, Lenin a ezitat şi a pierdut partida.

Guvernul, aflat sub asediu şi practic lipsit de apărători înarmaţi, părea paralizat. Spre marele lui noroc, ministrul de justiţie a reacţionat prompt, oferind presei o parte din probele pe care le deţinea despre legăturile bolşevicilor cu Germania. Informaţiile au ajuns rapid la urechile soldaţilor din garnizoană, producând un efect electrizant. Spre seară, unităţi ale armatei au ajuns la Palatul Taurida, hotărâte să-i trimită la plimbare pe bolşevici şi pe sprijinitorii acestora. Răzvrătiţii, împreună cu simpatizanţii lor din rândurile muncitorilor, au fugit. La căderea nopţii, se putea spune că puciul eşuase.

În zilele următoare oraşul a fost ocupat de trupe loiale guvernului, venite de pe front, iar poliţia a început să-i vâneze şi să-i aresteze pe bolşevici. S-a dat ordin ca Lenin şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi să fie reţinuţi sub acuzaţia de „înaltă trădare şi organizare a unei rebeliuni armate”. Lenin s-a ascuns undeva în Petrograd, negând cu energie că ar fi avut intenţia să organizeze o lovitură de stat; câteva zile mai târziu, însoţit de Zinoviev, a fugit din Petrograd deghizat, oprindu-se un timp într-o regiune din vecinătate şi îndreptându-se apoi spre Finlanda. Majoritatea colegilor lui au fost arestaţi, dar guvernul nu a declanşat procedurile legale împotriva lor, din cauza obiecţiilor ridicate de Soviet; membrii acestuia se temeau că orice acţiune îndreptată împotriva bolşevicilor ar fi creat un precedent, putând servi ca pretext pentru o eventuală lichidare a partidelor socialiste. Deşi puciul eşuat fusese îndreptat în egală măsură împotriva Sovietului şi a Guvernului Provizoriu, Sovietul simţea că soarta îi era legată de cea a bolşevicilor.

În urma evenimentelor din iulie, Lvov a demisionat şi Kerenski a preluat postul de prim-ministru, primind puteri sporite. El i-a oferit lui Kornilov comanda forţelor armate. A ordonat de asemenea ca unităţile care participaseră la rebeliune să fie dezarmate şi numărul soldaţilor din garnizoana Petrograd redus. S-a interzis distribuirea pe front a Pravdei şi a altor publicaţii bolşevice. În ciuda acestor măsuri energice însă, Kerenski continua să se teamă mai mult de o lovitură a dreptei monarhiste decât de o repetare a puciului bolşevic. Străduindu-se să liniştească Sovietul, el nu a aplicat bolşevicilor lovitura de graţie la care se aşteptau. Ceea ce i-a salvat. Troţki avea ulterior să scrie: „Din fericire duşmanii noştri nu au avut o logică suficient de consecventă şi nici destulă hotărâre.”

Lovitura de stat

Lenin ascunzându-se, în septembrie 1917 comanda forţelor bolşevice a fost preluată de colaboratorii lui. Troţki era cel mai cunoscut dintre membrii partidului, în mare parte datorită talentelor sale oratorice remarcabile. Conducerea operaţională a puciului a fost încredinţată organizaţiei militare a bolşevicilor, al cărei şef era N. I. Podvoiski. Unul dintre cei care a cunoscut din interior Partidul Bolşevic, Viaceslav Molotov, îşi amintea mulţi ani mai târziu că Troţki jucase un „rol major” în octombrie 1917, însă „numai ca agitator” – nefiind implicat în chestiunile organizatorice.{21} Sfidând îndemnurile la acţiune imediată ale lui Lenin, colaboratorii lui au adoptat o strategie mai precaută, evitând agitaţiile de stradă şi plănuind să-şi mascheze puciul ca o preluare a puterii de către Soviet.

Personalitatea lui Troţki o completa în mod ideal pe aceea a lui Lenin. Mai cultivat şi mai strălucitor decât acesta, orator şi scriitor mai talentat, avea puterea de a electriza mulţimile, în timp ce carisma lui Lenin era limitată la micul lui cerc de adepţi. Troţki nu era prea popular printre cadrele bolşevice, în parte pentru că intrase relativ recent în partid, în parte din cauza aroganţei lui insuportabile. În timpul Revoluţiei şi al războiului civil, el a fost alter-ego-ul lui Lenin, un nedespărţit tovarăş de luptă. După victoria bolşevică, avea să devină însă o povară.

 

Evenimentul care le-a permis bolşevicilor să-şi revină după dezastrul din iulie a constituit unul dintre episoadele cele mai bizare ale Revoluţiei ruse. Cunoscut de istorici sub numele de „afacerea Kornilov”, el a avut drept cauză conflictul interior care îl măcina pe Kerenski. Primul ministru era împărţit între sentimentul că, în calitate de conducător al unui stat aflat într-o situaţie de cvasianarhie şi ameninţat de ofensiva germană, avea nevoie de sprijinul armatei şi teama, izvorâtă din conştiinţa lui de intelectual socialist, că armata putea da naştere unui contrarevoluţionar de genul lui Napoleon.{22}

Kornilov, fiul unui cazac siberian, urcase rapid treptele ierarhiei militare, graţie curajului său şi entuziasmului pe care ştia să-l inspire soldaţilor. Nu era la curent cu ceea ce se întâmpla în viaţa politică şi de altfel îi păsa prea puţin; opiniile lui în legătură cu acest subiect nu erau cele ale unui conservator sau ale unui monarhist – s-ar putea spune mai degrabă că erau „progresiste”. Era un patriot ardent. Pe de altă parte, manifestase dintotdeauna tendinţe de insubordonare.

Kerenski s-a apropiat de Kornilov în urma puciului din iulie, numindu-l comandant-şef cu speranţa că va restabili disciplina în rândurile forţelor armate şi va opri contraofensiva germană. Kornilov a acceptat postul, dar a pus un număr de condiţii. În interesul refacerii capacităţii de luptă a armatei, a solicitat eliminarea celor mai nocive dintre prevederile conţinute în Ordinul nr.