1, prin: dezafectarea sau măcar reducerea influenţei comitetelor din armată create prin respectivul ordin şi reacordarea de puteri disciplinare ofiţerilor. Cerea de asemenea reintroducerea pedepsei cu moartea pentru dezertori şi răzvrătiţi, atât pe front cât şi în spatele frontului. Industria de apărare rusă trebuia mobilizată pentru a face faţă cu mai multă eficienţă efortului de război.

Condiţiile puse de Kornilov l-au înfuriat pe Kerenski, care a fost pe punctul de a-i anula numirea. Colaboratorii lui l-au convins să renunţe, dar sămânţa discordiei încolţise deja: după afirmaţia lui Boris Savinkov, adjunctul lui Kerenski, care îi cunoştea bine pe cei doi, „Komilov iubeşte libertatea… dar pune pe primul plan Rusia şi abia pe al doilea libertatea, în vreme ce pentru Kerenski… libertatea şi revoluţia sunt pe primul plan, iar Rusia pe cel de-al doilea”. Aceste diferenţe de prioritate nu au putut fi şterse.

Timp de două săptămâni, negocierile dintre cei doi au continuat să treneze. Kornilov şi-a preluat noile îndatoriri abia la 24 iulie, după ce primise asigurări că majoritatea cererilor aveau să îi fie satisfăcute. În fapt, Kerenski nu putea şi nici nu voia să onoreze promisiunile făcute lui Kornilov. Nu putea, fiindcă depindea de Soviet, pentru care Kornilov era un dictator militar în devenire; nu voia, fiindcă începuse să vadă în Komilov un rival primejdios.

Kerenski a tergiversat punerea în aplicare a reformelor militare de care Kornilov condiţionase acceptarea postului. Conştient că germanii se pregăteau să îşi reia operaţiunile în provinciile baltice, Kornilov a cerut să aibă o întâlnire cu cabinetul. Întâlnirea a avut loc la 3 august. În timp ce făcea o prezentare generală a situaţiei de pe front, Kerenski s-a aplecat spre el şi i-a şoptit să fie mai prudent; Savinkov a făcut acelaşi lucru. Incidentul i-a zdruncinat încrederea în Guvernul Provizoriu, creându-i convingerea că existau miniştri capabili să trădeze duşmanului secretele armatei.

Câteva zile mai târziu, Kornilov a ordonat Corpului al Treilea de Cavalerie, alcătuit din două divizii de cazaci şi o divizie caucaziană, să se desfăşoare într-o localitate situată la distanţă aproximativ egală de Petrograd şi Moscova. Făcea acest lucru pentru a avea pregătite trupe care să înăbuşe un eventual nou puci bolşevic şi, în cazul în care acesta s-ar fi produs, să disperseze Sovietul.

Politicienii liberali şi cei conservatori au început să-l privească pe Kornilov ca pe un salvator al patriei. Sosind la Moscova la 14 august, după ce trecuse peste obiecţiile lui Kerenski, pentru a participa la o conferinţă de stat, a fost întâmpinat cu un entuziasm frenetic. Pentru Kerenski, care a luat primirea făcută lui Kornilov drept un afront personal, incidentul marca un punct de cotitură. După mărturisirile lui ulterioare, „în urma Conferinţei de la Moscova devenise clar pentru mine că următoarea lovitură avea să vină nu dinspre stânga, ci din partea dreptei”. Convingerea i-a fost întărită de apariţia în presa neafiliată socialiştilor a unui val de critici concertate la adresa administraţiei lui. Aştepta de la o zi la alta declanşarea unui puci bonapartist şi nega existenţa oricărei ameninţări bolşevice.

Intriga era gata; se aştepta protagonistul.

La jumătatea lunii august, Savinkov a primit din partea spionajului francez informaţia că bolşevicii pregăteau un nou puci pentru începutul lui septembrie, puci care urma să coincidă cu o ofensivă a germanilor în direcţia Petrograd. Informaţia s-a dovedit eronată, dar Kerenski s-a folosit de ea pentru a-l distruge pe Kornilov. L-a trimis pe Savinkov la cartierul general al lui Kornilov cu cererea ca acesta să trimită la Petrograd Corpul al Treilea de Cavalerie,

 

cu misiunea de a impune legea marţială în Petrograd şi de a proteja Guvernul Provizoriu în faţa oricărui atac şi, mai ales, în faţa unui atac din partea bolşevicilor… care, conform informaţiilor primite din partea unor servicii străine, pregătesc o nouă rebeliune, coordonată cu debarcări ale germanilor şi cu tulburări în Finlanda.

 

Kerenski a subliniat în mai multe rânduri, înainte şi după octombrie 1917, că nu se mai temea de un puci bolşevic. Prin urmare, cererea lui trebuie interpretată ca o provocare abilă menită să-l discrediteze pe popularul Kornilov – care, în imaginaţia febrilă a lui Kerenski, era conducătorul unei cabale a armatei.

În acest moment s-a produs unul dintre acele incidente care, deşi banale în sine, influenţează în mod hotărâtor cursul istoriei. Personajul principal, Vladimir Lvov, era un om care, eşuând în toate, reuşise totuşi graţie relaţiilor familiei să obţină un loc de deputat în ultimele două Dume şi ulterior să fie numit şef al administraţiei Bisericii (Procurator al Sfântului Sinod) în cadrul primului guvern provizoriu. Kerenski îl destituise în iulie, iar Lvov s-a alăturat uneia din multele grupări conservatoare care răsăriseră la tot pasul, dornice să salveze ţara de la catastrofă.

În dimineaţa zilei de 22 august, Lvov i-a făcut o vizită lui Kerenski, sugerându-i în termeni voalaţi că reprezintă un partid influent, a cărui convingere era că guvernul poate fi întărit prin primirea în rândurile lui a unor personalităţi apropiate cercurilor militare. Kerenski avea mai târziu să pretindă că întrevederea, odată încheiată, îi ieşise complet din minte.

Lvov, în schimb, s-a îndreptat spre Moghilev, pentru a sonda opinia lui Kornilov. Ajuns aici, s-a prezentat drept trimis al primului ministru, însărcinat să ceară generalului părerea sa în legătură cu posibile modalităţi de întărire a poziţiei guvernului. Manifestând o imprudenţă incredibilă, Kornilov nu i-a cerut lui Lvov niciun fel de dovadă care să-i confirme afirmaţiile şi nici nu a luat legătura cu Petrograd-ul pentru a verifica dacă era autorizat să vorbească în numele primului ministru. Lvov i-a solicitat lui Komilov opinia cu privire la următoarele variante: (1) Kerenski îşi asumă puteri dictatoriale; (2) se formează un Directorat avându-l în componenţă pe Kornilov; şi (3) Komilov devine dictator. Interpretând spusele lui Lvov ca un semnal că primul ministru intenţionează să îi ofere puteri dictatoriale, Komilov a răspuns că preferă ultima alternativă. Nu era lacom de putere, afirma el, şi era gata să conlucreze cu orice guvern legitim, dar nu ar fi refuzat autoritatea supremă, dacă aceasta i s-ar fi oferit. A continuat prin a avertiza că, dată fiind primejdia unui iminent puci bolşevic la Petrograd, ar fi fost prudent pentru