Adânc în umbră, apa se scurgea într-un râu vertical, o cascadă impresionantă. Toată ploaia ce cădea pe Oraş era adunată într-o masă întunecată, imensă, şi vărsată în Casamoale.

Se afla la marginea Oraşului. Cascada trebuie să se fi aflat în apropiere, sau chiar în centru, dar zgomotul era tare chiar şi acolo. Curgea pe, de fapt, în interiorul unei vaste şi complicate structuri, apoi în Casamoale prin canale şi cascade mai mici. Tegger nu distingea mare lucru, mai mult întuneric peste întuneric, dar… acolo se afla o fântână de asemenea dimensiuni încât numai Constructorii Oraşului ar fi fost capabili s-o conceapă.

Casamoale curgea pe ambele laturi ale fântânii. În dreptul ei, părea că este dirijată într-o albie de beton. Acolo unde se sfârşea betonul, aproape sub locul unde stătea cocoţat Tegger, apa ce cădea din Oraş sporise puterea fluviului, săpând adânc. Numai pereţii lui se vedeau în lumina orbitoare a zilei ce înconjura marginile Oraşului.

Evident, Vampirii erau pretutindeni.

Mulţi dormeau, îmbrăţişaţi în grupuri familiale. O clipă, însă… zări şi pe cineva din specia Oamenii-Maşină, nu-i aşa? Greu de distins în întuneric. O femeie, pentru că, în ciuda mustăţii, avea sâni. Şi nici un fel de îmbrăcăminte. Se afla în centrul unui cerc de Vampiri.

Tegger avea impresia că aceştia o protejau de alţi Vampiri: de hoţi. Patru aveau mărimea unor adulţi, doi erau destul de mici pentru a fi copii, şi mai era un bebeluş în braţele unei femei: suficienţi pentru a o păzi.

Femeia fusese luată în timpul atacului asupra taberei lui Thurl. Tegger continuă să le urmărească mişcările.

Copilul se trezi şi încercă să sugă.

Mama sa era pe jumătate trează. Îi dădu copilul femeii Roşii. Oh, flup, femeia Roşie îl apropia de gâtul ei!

În întuneric, Tegger se rezemă de bordura din beton. Nu mâncase de ceva vreme, iar carnea bătrânei păsări încerca să se ridice din nou din burta sa.

De ce adunau Vampirii prizonieri?

Cum îşi alăptau Vampirii copiii?

Tegger nu mai dorea să afle nimic.

Uneori, era bine să laşi deoparte o problemă. Când aproape ajunse la torţa pe care o aruncase, totul i se limpezise în minte.

Apa. Rampa. Luminile. Vampirii dedesubt. Constructorii Oraşului izolaţi deasupra. Vehiculele!

Mai erau multe de învăţat, dar acum Tegger ştia ce avea de făcut. Şi după aceea… În cele din urmă ar fi avut nevoie de ajutor.

Pretutindeni, pe structura industrială plutitoare, se aprinseseră luminile.

Valavirgillin era furioasă din cauză că nu putea dormi. Curând, avea să-şi caute patul. Dar ei erau atât de frumoşi.

Mintea îi hoinărea în altă parte.

Hrana plutea în văzduh, la mică înălţime. Iarba era sărăcăcioasă; prada puţină şi agilă. Culegătorii găsiseră suficientă pentru a încropi o masă. Poporul Fluviului prinsese peşte, suficient şi chiar în plus. Vehiculul Unu dusese înapoi toate coşurile de nuiele. Peştii aveau să-i hrănească pe toţi, cu excepţia Demonilor şi a Giganţilor Ierbii. Oamenii-Maşină aveau nevoie şi de altceva, în afara peştilor, dar încă nu era presant.

Câţiva Vampiri vânau în jurul grămezii de gunoi de lângă Cuibul din Umbră. Trebuie să fi fost extrem de flămânzi, gândi Vala, dar păreau să aibă ceva succes. Warvia remarcă nişte gunoieri, pe care nici un Roşu nu-i mai văzuse până atunci. Poate că Demonii îi ucideau pe gunoierii rivali acolo unde puteau.

Fudghabladl spusese că ei rostogoleau cadavrele în Casamoale. Numărul Vampirilor trebuie să fi fost mai mic atunci. Acum, le stivuiau departe de fluviu. Gunoierii veneau după cadavre, iar Vampirii înfometaţi îi vânau pentru sângele lor.

Vehiculele erau din nou parcate spate în spate, iar sentinelele îşi ocupaseră posturile. Vampirii îi ignoraseră în prima noapte. Avuseseră la dispoziţie toată ziua să ne privească. Aşa cum o făcuserăm şi noi.

Într-o zi sau două, fânul depozitat avea să se termine. Giganţii trebuiau să caute de mâncare în zăvoi, dar numai la lumina zilei şi însoţiţi de companioni care să-i păzească. Şi Demonii trebuiau să-şi găsească de mâncare. Prizonierii Vampiri aveau să moară pe drumul de întoarcere acasă.

— Puterea nu poate fi făcută să curgă fără anumite materiale neobişnuite, spuse Buciuma.

Valavirgillin nu tresări şi nici nu privi împrejur.

— Ştiu.

— Neobişnuite… Unele sârme trebuie să fi rămas după Prăbuşirea Oraşelor, sau au ajuns pe Arcadă după aceea. Unde putea găsi aşa ceva un Păstor Roşu?

— Cred că în rucsacul meu, spuse Valavirgillin. Demonii cunoşteau toate secretele.

— Un lucru bun pentru Tegger. Ar fi murit la fluviu.

— Aşa este.

În liniştea care se lăsase, Valavirgillin continuă.

— Louis Wu mi-a lăsat o jumătate de val de… avea un nume lung… ţesătură supraconductoare. Am luat-o de la Constructorii Oraşului dintr-un Oraş Plutitor. Ei o utilizau pentru a-şi repara luminile şi condensatorii de apă. Astfel, am devenit bogată. M-am împerecheat cu Tarablilliast. I-am născut trei copii. Am investit într-un proiect, pentru a face ceea ce Louis Wu numea plastic. Tarablilliast nu m-a criticat niciodată că risipesc banii.

„Decât o singură dată”, îşi aminti.

— Oricum, era averea mea. El a adus puţin la împerechere.

— Acest plastic… — Buciuma imitase exact pronunţia lui Valavirgillin … — Are cumva un nume în limba noastră?

— Cred că nu. Louis spunea că materialul ar putea fi obţinut din reziduurile rămase la fabricarea combustibilului. Nu are miros şi ia orice formă. Mi-a arătat una sau două lucruri de plastic. În rest, a trebuit să ghicesc. Laboratoarele Tarbavala au dat ceva rezultate… dar… nimic pe care să-l pot vinde. Tarb şi părinţii noştri au preluat îngrijirea copiilor, în timp ce eu mă zbat să fac rost de bani pentru a continua afacerea. M-am gândit că o expediţie comercială mi-ar fi de ajutor. Mi-am propus să conving culturile hominide, să le ofer drept cadou procedeul de a face alcool. Comerţul cu el este foarte rentabil.

— De cât timp ai plecat?

— De aproape zece falani.

— Nu-i prea mult?

— Nu ştiu. M-am împerecheat. Niciodată Tarb nu s-a târguit pentru asta.

Vala îşi clătină capul.

— Am nevoie de somn.

— Voi sta eu de pază.

13. LEGEA LUI SAWUR

2892 d.C., ORAŞUL ŢESĂTORILOR

Când se trezi, Louis constată