— Exagerezi însemnătatea fierului, obiectă Makșeev. Dacă s-ar găsi aur din belșug, el ar putea înlocui multe metale, mai ales în aliajele cu cupru, zinc și cositor. Tehnica are nevoie de mari cantități de metale și aliaje rezistente, inoxidabile. Din aur ieftin s — ar fabrica bronz, sîrmă și multe alte produse, pentru care, de nevoie, este folosit cuprul și aliajele sale.

— Și totuși, nu poți tăgădui că aici se găsesc cantități uriașe de fier, iar existența unor rezerve de aur relativ mici este problematică.

— Fie și așa, ia pentru dumneata tot fierul, iar mie lasă-mi aurul; cînd o să ne înapoiem aici, o să-l exploatăm, rîse Makșeev.

— Eu îți las și minereul de fier, stăpînește sănătos aceste milioane sau miliarde! răspunse Kaștanov pe un ton de glumă.

Cînd se întoarseră pe litoral, mai cercetară și alte văgăune asemănătoare. Pretutindeni pereții erau formați din minereu de fier, cu vinișoare și cuiburi de aur pe alocuri. Dar nu mai descoperiră nicăieri un filon de grosimea celui din prima trecătoare. Astfel că pînă la urmă, Makșeev fu nevoit să admită că bogăția pe care o reprezenta magnetita era nemăsurat mai mare decît aceea a aurului. Încărcați din greu cu probele din minereul ce valora milioane și miliarde de ruble, geologii ajunseră în sfîrșit la campament. Ceilalți exploratori, înapoiați ceva mai devreme, rămaseră uluiți de descoperirile lor.

PĂDUREA DE EQUISETACEE

Spre uscat, plaja acoperită cu nisip și pietriș era mărginită de o vegetație deasă: aici creșteau de-a valma equisetacee uriașe, înalte de opt pînă la zece metri. Crengile lor verzi începeau de la mică înălțime, așa că nu puteai trece pe sub ele decît de-a bușilea sau foarte aplecat. Printre equisetacee creșteau fel de fel de ferigi dendriforme. Desișul era aproape de nestrăbătut pentru om.

Papocikin și Gromeko începură să caute o cărare sau o spărtură în hățiș. În cele din urmă descoperiră o albie îngustă, secată, care trecea la hotarul dintre stînci și pădure. În apropierea mării, albia se împărțea în două brațe: brațul stîng șerpuia mai departe printre stînci și pădure, iar cel drept se pierdea în desiș.

Vegetația se schimbase întrucîtva; în afară de equisetacee și ferigi, întîlniră sagotieri și alți palmieri cu cîțiva metri mai înalți decît equisetaceele. În pădure, pămîntul era acoperit de o iarbă măruntă, aspră ca părul de porc. De-a lungul albiei, la marginea pădurii, creșteau de-a valma alte plante. Gromeko rostea mereu alte denumiri. Uimirea sa creștea necontenit.

— Știți în ce perioadă geologică ne aflăm acum? întrebă el în cele din urmă.

— În Carbonifer, poate? bombăni zoologul, care deocamdată nu agonisise nimic pentru știința sa, alegîndu-se doar cu cîteva zgîrieturi la mîini din pricina ierbii țepoase.

— Vino-ți în fire, omule! Ihtiozaurii și pleziozaurii n-au trăit în Carbonifer! Am mai învățat și noi cîte ceva de cînd trăim printre geologi. Nu, frate, acum ne aflăm în perioada jurasică. Ia uite aici: o ferigă caracteristică acestei perioade, un arbust zvelt numit gyngko și iarba asta aspră, care a fost găsită pentru prima oară în depozitele jurasice din gubernia Irkutsk, pe malul Angarei, și a fost botezată cu numele geologului Cekanovski, descoperitorul ei.

— Strașnică plantă, nu știu dacă-i merită numele! E mai afurisită decît urzica noastră și n-o poate mînca decît vreo lighioană cu gîtlejul tăbăcit.

— Vorbești de lup… îl întrerupse Gromeko pe tovarășul său, care se cam înfierbîntase. Ia privește urma asta micuță; tare mi se pare că e de domeniul dumitale.

Botanistul se oprise în mijlocul albiei și arăta cu degetul niște urme adînc întipărite în nisipul fin. Erau urmele unor labe uriașe cu cîte trei degete, ce se terminau cu gheare boante; fiecare urmă avea pe puțin treizeci de centimetri lungime.

— Ce namilă o mai fi trecut pe aici!exclamă zoologul, cu un ușor tremur în glas. De bună seamă o reptilă! Aș fi curios să știu dacă animalul e ierbivor sau carnivor, căci dacă e carnivor, n-o să fie prea plăcut să dăm ochii cu el.

Papocikin cercetă cu atenție urmele: ele se vedeau bine pe nisip, dar dispăreau în locurile unde pămîntul era acoperit cu pietriș.

— E ciudat că toate urmele au aceeași mărime, spuse Gromeko. După cîte știu, membrele anterioare ale reptilelor sînt mai mici decît cele posterioare. Dar cu dîra asta dintre urmele labelor din dreapta și din stînga ce-o mai fi? Ai putea crede că animalul a tîrît după el o coșcogea bîrnă.

Papocikin izbucni în rîs:

— E dîra lăsată de coada reptilei. Dacă ar fi să ne luăm după mărimea acestei dîre și după faptul că urmele labelor au toate aceleași dimensiuni, cred că animalul a mers numai cu picioarele dinapoi, sprijinindu-se în coadă.

— Să fi existat oare asemenea reptile bipede?

— Da, au existat, și anume în Jurasic. De pildă, iguanodonul, care semăna cu un cangur uriaș. Pe cît de mari erau picioarele dinapoi, pe atît de mici erau cele din față.

— Și ce mînca?

— Plante, judecînd după forma dinților săi. Dacă aceste urme sînt într-adevăr de iguanodon, n-avem de ce să ne temem, deși în Jurasic acest monstru avea o lungime de cinci pînă la zece metri.

— Atunci totul e în regulă! răsuflă ușurat botanistul. N-am uitat încă reptila aceea hidoasă care voia să se ospăteze cu mine sau cu Makșeev, acolo pe rîu.

Cînd albia se împărți în două, exploratorii hotărîră s-o ia pe brațul din dreapta, care ducea spre poalele stîncii, unde puteau nădăjdui să găsească mai curînd un izvor de apă — ținta cea mai de seamă a expediției lor din ziua aceea. Și într-adevăr, pe măsură ce înaintau, pămîntul devenea tot mai umed, iar vegetația măruntă de pe mal — tot mai bogată și mai variată.

Curînd, zăriră în fața lor printre copaci luciul apei.

— Sîntem salvați! exclamă Papocikin. Izvorul este aproape de tabăra noastră.

— Ce te faci însă dacă apa e sărată? încercă să-l necăjească Gromeko.

— N-ai decît s-o