— Cu Georg Wilhelm Friedrich Hegel, rosti solemn Corul. Nu se va încheia cu el, cu marele Hegel.

— Povestea începe cu un catîr, reluă Niculina. Mai precis, istoria noastră, a Românilor, începe cu un catîr. Căci despre acest catîr au scris doi mari istorici bizantini din secolul VI.

— Theophanes și Theophylactus Simocatta… silabisi Corul.

— Iată ce spun, începu Niculina schimbîndu-și pe nesimțite timbrul vocii. Era pe la anul 580. Hoardele Avarilor prădau și pustiau Imperiul Oriental…

Atunci a început să pîlpîie, parcă foarte departe, dincolo de amfiteatrul ascuns de cortine, o vîlvătaie roșie, și s-au auzit murmure neînțelese, în care s-ar fi spus că se amestecau vocile și strigătele multor mii de oameni, lamentații și țipete repede sugrumate.

— Dar Roma cea Nouă veghea! izbucni Corul. Imperiul Roman de Răsărit veghea! Bizanțul biruise și de data aceasta somnul.

— Doi generali romani…

— Comentiol și Martin…

— Doi generali și-au ascuns legiunile în codrii munților Balcani…

De cîteva clipe mi se părea că zăresc, în dreapta și în stînga noastră, furișîndu-se pe lîngă pereți, un șir nesfîrșit de umbre. Pandele își apropie capul de mine și șopti:

— Sînt cei mai buni elevi ai lui Vladimir. Sînt toți excelenți înotători. Ai să-i vezi acum!

— Și într-o zi, continuă Niculina, sau poate era spre seară, înainte de căderea nopții, legiunile s-au năpustit asupra Avarilor. Și, spun cei doi istorici bizantini, victoria ar fi fost sigură dacă…

— Amintiți-vă! a strigat Corul cu un timbru metalic, ca de trîmbiță. Amintiți-vă de calul lui Napoleon!

— Victoria ar fi fost sigură dacă nu intervenea catîrul.

— Ca toți catîrii, adăugă în șoaptă Corul, era împovărat. Purta de ceasuri, purta de zile și nopți, sarcina stăpînului…

— Povara se desprinse, reluă Niculina, și alunecă, fără ca stăpînul să observe. Și atunci unul din soldați îi strigă din urmă, și cu toată puterea, îi strigă să se întoarcă și s-o ridice. I-a strigat: torna, torna, fratre!

— I-a strigat cu toată puterea, scanda Corul, i-a strigat: Torna, torna, retorna fratre!

— Și alți soldați, continuă Niculina, au repetat chemarea – torna, torna, fratre! – și atunci cei din fruntea coloanei au auzit strigătul…

— Torna, torna, retorna, fratre! repetă Corul din ce în ce mai repede și sacadat.

— Și au crezut că s-a dat ordinul de retragere, continuă Niculina cu o voce tulbure, parcă sugrumată de emoție, și s-au întors din drum, strigînd și ei: torna, torna, fratre! și s-a produs învălmășeala…

De cîtva timp mi se părea că visez, căci acea masă de umbre care se adunase începuse să se agite, murmurînd: torna, torna, retorna fratre!, și îndreptîndu-se spre noi ca o singură, monstruoasă făptură. În cîteva clipe cuprinse și înghiți Corul și pe Niculina și înainta cu zgomot surd de călcîie lovind tot mai amenințător pămîntul. Mi s-a părut că dintr-un moment în altul voi fi surprins de acea caracatiță uriașă cu brațele ciuntite care se apropia tot mai repede de mine. Atunci am sărit în picioare, am început să strig – torna, torna fratre! – și, întorcînd spatele scenei, am încercat să fug spre ieșire. Mi s-a părut că întreaga sală se golise și spectatorii alergau, unii împingîndu-se din spate, alții alături de mine. Dar nu-mi dau seama cît am alergat. Cred că nu reușisem încă să ies din acel uriaș hambar, cînd m-am împiedicat și am căzut.

— Probabil că mi-am pierdut cunoștința, am șoptit dînd cu ochii de Serdaru.

— Dormeați atît de profund, încît Maestrul n-a mai încercat să vă trezească. Dar ce s-a întîmplat? mă întrebă.

Mă orbea lumina dimineții și-mi frecam în neștire ochii.

— Cînd am văzut mulțimea aceea năpustindu-se asupra noastră, și am văzut cum fug toți în jurul meu am încercat să mă salvez, și am fugit și eu…

Serdaru mă privea zîmbind.

— Făcea și asta parte din spectacol. Dar nu fugeau către ieșire. Se răspîndeau pe lîngă pereți ca să se poată furișa apoi spre scenă. Se pregătea tabloul II. Și de-abia cu tabloul II începea adevăratul spectacol. Păcat, mare păcat!… Acum, vă las, adăugă. Dușul e pe coridor. Mă reîntorc într-un sfert de ceas.

Mă aflam într-un dormitor cu șase paturi, dar toți ceilalți se treziseră și plecaseră demult, căci paturile erau făcute. Umilit de naivitatea și oboseala mea, m-am spălat și m-am îmbrăcat cît am putut de repede. Apoi am traversat coridorul și am ieșit în curte.

— Bravo! m-a întîmpinat Serdaru cu, mi s-a părut, o sinceră bucurie. Trei minute mai devreme, e semn bun! Mi-au spus că puteți lua ceaiul în sufragerie.

— Ce face Maestrul? l-am întrebat cu oarecare sfială. Probabil că l-a surprins zăpăceala și prostia mea.

— Îi pare și dînsului rău. De altfel, o să-l vedeți mai tîrziu, o jumătate de ceas înaintea prînzului. Acum lucrează, adăugă Serdaru coborînd ușor glasul. E de necrezut cît a putut scrie aici, în ultimele trei zile.

În sufragerie ne-am așezat la o masă de lîngă fereastră. Eram încă amețit de intensitatea luminii. Curînd Niculina s-a apropiat de noi cu o tavă încărcată.

— Îmi cer iertare, i-am spus înclinîndu-mă. Nu știu ce-am avut aseară. Probabil oboseala…

Niculina așeză tava în fața mea și-mi strînse mîna.

— Ne pare rău și nouă. A fost unul din cele mai reușite spectacole din vara aceasta. Și marea surpriză a fost, pentru noi toți, dialogul dintre Hegel și reprezentanții istoriografiei contemporane. Spun surpriză, pentru că scena a fost introdusă în ultimul moment. Fusese repetată în mare taină, în camera lui Ieronim…

Ceaiul nu era prea fierbinte, dar pîinea de casă, untul și mierea mi s-au părut tot atît de bune ca în vremea copilăriei.

— Evident, interveni Serdaru, pentru că n-ați asistat decît la primul tablou, nu puteți înțelege că, în întregimea lui, spectacolul ilustrează modul de a fi al evenimentelor istorice