— Poate o să zîmbiți, am îndrăznit prinzînd deodată curaj, dar eu încă nu-mi dau seama de sensul spectacolului. De ce ați început cu torna, torna fratre?

Așa cum mă așteptam, s-au privit zîmbind unul pe altul.

— Explică-i tu, spuse Serdaru, că ești mai meșteră.

— Dar de unde să încep? Să încep cu începutul… Vă aduceți aminte din liceu ce importanță are, pentru noi românii, mărturia cronicarilor bizantini: este primul document de limbă arhaică românească: de stră-română. Și faptul că strigătul torna, retorna fratre! a fost înțeles de întreaga armată, confirmă de asemenea prezența masivă a populației, să-i spunem stră-română, în secolul VI, în peninsula balcanică.

Atunci mi-am dat seama că bluza era atît de transparentă încît i se întrevedeau în întregime sînii: probabil că Niculina nu purta soutien-gorge. Am roșit brusc și mi-am plecat privirile în farfurie, din fericire mai rămăsese o felie de pîine și puțin unt. Dar este probabil că atunci mi-a scăpat înțelesul cîtorva fraze în legătură cu interpretările date de istorici și filologi acestor trei cuvinte: torna (ori: retorna), fratre.

— Acum, ceea ce este și mai important, este pluralitatea semnificațiilor acestui eveniment. Pe de o parte, o tragedie, înfrîngerea unei armate romane, devine unul din cele mai prețioase și mai exaltate documente ale istoriografiei românești. Pe de altă parte, documentul ilustrează admirabil precaritatea și caracterul fortuit al istoriografiei: dacă acel catîr nu-și pierdea povara, nu se putea dovedi existența atît de timpurie, în secolul VI, a stră-românilor și a limbii stră-române. Dar mai ales este revelatoare lumina pe care o aruncă asupra structurii evenimentului istoric în general: orice accident, oricît ar fi el de neînsemnat sau de ridicol, poate avea consecințe considerabile pentru istoria unui popor sau, în anume cazuri – bunăoară, nasul Cleopatrei – pentru un continent sau o civilizație.

— Dar, îndrăznii s-o întrerup, deși n-am văzut urmarea, nu înțeleg cum aceste interpretări ale evenimentului istoric și al istoriografiei ar putea constitui subiectul unui spectacol dramatic.

Niculina privi cu înțeles spre Laurian.

— Cel mai bun lucru ar fi să-ți povestească el tot ce-a urmat. Eu trebuie să mă duc; mă așteaptă băieții.

N-am înțeles prea bine ce mi-a povestit Serdaru, desigur nu numai din vina lui. Mă surprindeam cîteodată cu gîndul la Pandele, la neașteptata lui inspirație literară, alteori revedeam bluza transparentă și sînii Niculinei. Mai tîrziu, la București, l-am întrebat pe A. D. P., dar el văzuse altfel spectacolul și nu înțelesese întotdeauna legătura dintre tablouri. Pe scurt, următorul tablou punea în scenă alte episoade celebre ilustrînd rolul animalelor în istoria universală: căprioara care indicase Hunilor ieșirea din bălțile Meotide; zimbrul pe care-l fugărise Dragoș, fundînd astfel Principatul Moldovei. Apoi, în al treilea tablou, o serie de dansuri, pantomime și cîntece arătau ce admirabile capodopere folclorice au produs asemenea mituri și legende. Iar al patrulea tablou ilustra, „cît se putea de dramatic” a subliniat Serdaru, confruntarea între valorizarea artistică și filozofică, pe de o parte, și interpretarea istoriografică, pe de altă parte, a acelor evenimente exemplare.

— Bine, bine, l-am întrerupt tîrziu. Toate acestea sînt cît se poate de interesante. Și, pentru că spui dumneata, pot inspira chiar spectacole dramatice… Dar de ce-ați ales tocmai această temă a istoriografiei și a evenimentelor exemplare? Mi se pare o temă didactică, o problemă, în fond, minoră, periferică…

— Dimpotrivă, răspunse Serdaru cu un glas ferm și, mi s-a părut, aproape patetic. Este problema cardinală a timpului nostru. Pentru că, dacă Hegel are dreptate, sîntem pierduți!

Nu prea înțelegeam, dar l-am lăsat să continuie. Următorul tablou ilustra tocmai această confruntare cu Hegel. Dar mi-a fost peste putință să mi-o imaginez reprezentată, pusă în scenă.

— Trebuie să vă mărturisesc, recunoscu Serdaru, că eu nu l-am citit pe Hegel. Nu cunosc decît fragmentele pe care ni le-a tradus și comentat Ieronim. Dar cred că înțeleg sistemul lui de gîndire, pentru că l-am trăit de atîtea ori, în viața de toate zilele, și mai ales l-am retrăit repetînd anumite spectacole sub direcția lui Ieronim… Cel mai bun lucru ar fi să-l ascultați pe el, pe Ieronim Thanase, explicîndu-vă interpretarea hegeliană a Istoriei.

Mi s-a părut curios că același lucru mi l-a spus și Pandele în cursul aceleiași zile. Dar înainte de a mă conduce în camera unde lucra A. D. P., Serdaru mi-a arătat sala de gimnastică și piscina Taberei. Am înțeles că el făcea parte din echipa antrenorilor sportivi ai Uzinelor Uricani, iar Niculina și „băieții” lucrau în timpul verii, cu ansamblul dramatic al Taberei. Surpriza am avut-o la piscină. M-au impresionat eleganța și viteza cu care înotau cîțiva din elevii lui și faptul că nu păreau obosiți nici măcar după ce-au repetat de mai multe ori cursa de 100 de metri. Dar încă nu știu ce să cred despre secretul acestor performanțe, secret pe care mi l-a destăinuit Serdaru, cu rugămintea de a-l păstra pentru mine. (Pe drept cuvînt, de altfel; nu numai că nimeni nu l-ar fi crezut, dar risca să-și piardă slujba). Cînd descoperea vreun elev cu reale însușiri, Serdaru îl ducea în fața bazinului cu pești de la intrarea Taberei și-l îndemna să-i privească mult timp înotînd, apoi să-și închipuie – mai precis, să se lase purtat de imaginație, să viseze – că, în piscină, elevul își va purta și el trupul cu aceeași ușurință și spontaneitate ca un pește.

— Este un exercițiu de auto-sugestie, i-am spus, așadar un fel de rit magic.

— Este și asta, dar secretul e mai adînc: este un exercițiu de anamneză…

— Ca noi toți, a remarcat A. D. P. în acea dimineață, băieții abuzează de clișee. Dar de multe