Acum, la lumina amiezii de vară, mi s-a părut mai tînăr și mai odihnit ca niciodată. Avea un teanc de foi scrise în fața lui, pe birou, iar alături o mapă destul de voluminoasă. Îmi pregătisem mai multe întrebări: ce i-au spus la telefon și de ce-au venit să-l ia cu camioneta? care e povestea Niculinei? de ce-a pomenit de Queste? Ce-l face să creadă că viitoarele lui capodopere vor fi piesele de teatru? – și altele de acest fel. Dar A. D. P. nu mi-a dat răgaz să-l întreb. A vorbit el aproape tot timpul; eu m-am mulțumit să răspund la întrebările lui. Am apucat, totuși, să mă scuz pentru scena din noaptea trecută.

— M-a surprins și pe mine, dar Ieronim o interpretează altfel: ai fost atît de impresionat de spectacol încît ai retrăit aievea retragerea dezastruoasă a cohortelor romane. Dar n-a fost o anamneză, ci o experiență comparabilă unei posesiuni; de aceea nu te-ai deșteptat decît tîrziu, azi dimineață, și ai ratat restul spectacolului. Așa că, aș spune, inițierea dumitale în acest fel de teatru a fost un eșec…

— Nici nu bănuiți cît de rău îmi pare, am îngăimat.

— Nu face nimic, vor mai fi ocazii. Dar îmi pare rău pentru că, ratînd spectacolul de aseară, tot ce-ți voi spune sau vei citi aici (și-mi arătă mapa și foile scrise) despre posibilitățile teatrului, ți se vor părea simple considerații teoretice. Dar, în sfîrșit, avem alte lucruri urgente de discutat…

Și-a aprins țigara (îl vedeam pentru prima oară fumînd) și m-a privit zîmbind.

— Cum merg lucrurile acasă? Ce face Ecaterina?

Am roșit, dar i-am mărturisit adevărul. S-a mulțumit să înalțe, rîzînd, din umeri; nu părea supărat. Am profitat de acea scurtă pauză și i-am rezumat conversațiile telefonice cu Ghiță Horia.

— Da, am vrut să-l fac curios, ca să se dea peste cap și să publice primul volum de Teatru.

— Dar cînd ați avut timp?

— Ca să scriu primul volum? m-a întrerupt foarte bine dispus. Nu l-am scris încă, dar dacă voi putea rămîne aici, așa cum doresc, încă două, trei săptămîni, îl termin. În orice caz, am deja destul material gata de tipar. Uite, aici, și-mi arătă mapa, sînt vreo 200 de pagini, e drept scrise cu mîna și nu prea multe rînduri pe pagină. Acest text constituie o lungă Introducere la o artă și tehnică dramatică potrivită timpului nostru…

— Dar cînd?… încercai din nou să-l întreb.

— Eusebiu! m-a întrerupt cu un glas tainic, emoționat. Ți-am scris deja că e vorba de o experiență decisivă pentru mine și pentru dumneata. Tot ce-am să-ți spun acum rămîne numai între noi. Ai să vezi că e vorba de ceva extrem de important. Introducerea aceasta nu e scrisă de mine. Dar ea explică dramele pe care le scriu acum și, în orice caz, trebuie publicată sub numele meu, ca să poată apărea repede și, mai ales, să fie citită și luată în serios. Dacă ar apărea sub numele autorului – ceea ce mă îndoiesc că ar fi posibil în momentul de față – Introducerea aceasta ar trece neobservată. Evident, mai tîrziu, poate chiar la ediția a doua, voi revela numele autorului. Chiar faptul că-ți povestesc toate acestea și că am să te rog să păstrezi cu cea mai mare atenție manuscrisul original și să mi-l înapoiezi printr-un curier îndată ce-l vei dactilografia, chiar faptul acesta arată, îmi place să cred, că nu e vorba de un plagiat.

Tăcu brusc și-și stinse absent țigara.

— Dar piesele pe care le scriu acum, reluă, sînt inspirate de această teorie a spectacolului dramatic, teorie pe care ai s-o cunoști citind Introducerea. Spun „piese”, la plural, pentru că, deși pot fi citite și reprezentate separat, își descoperă adevărata semnificație numai cînd sînt jucate în grup. Deocamdată, în primul volum vor fi patru sau cinci piese, dar seria va fi continuată în volumele următoare. Dacă aș fi fost tînăr, aș fi putut scrie 60–70 de piese, și toate ar fi alcătuit laolaltă o singură operă.

Eram gata să-l întrerup, să-l asigur că are înaintea lui încă destui ani productivi, și dacă reușește să scrie patru, cinci piese în cîteva săptămîni, va putea scrie 60–70 în următorii cinci ani. Dar n-am apucat să rostesc un singur cuvînt.

— Ideea acestui fel de literatură dramatică, a continuat, am avut-o chiar în noaptea cînd am ajuns aici, după ce-am asistat la primul spectacol. Pe scurt, îți pot spune că atunci am înțeles, ca într-o străfulgerare, sensul multor întîmplări din viața mea. Apoi, chiar în noaptea aceea, stînd de vorbă cu Ieronim Thanase, autorul manuscrisului (și-mi arătă din nou mapa), m-am convins că experiența mea nu constituie o excepție. Oricine, orice spectator, orice cititor, sublinie cuvintele, poate avea o revelație similară. Atunci mi-am dat seama de importanța acestui tip de spectacol pentru toți contemporanii noștri, din toate țările și din toate continentele.

Se opri o clipă, mă privi adînc în ochi, apoi rosti cu gravitate.

— Dragul meu, în zilele noastre, spectacolul este singura noastră șansă de a cunoaște libertatea absolută și acest lucru se va adeveri și mai mult în viitorul apropiat. Precizez: libertatea absolută, pentru că n-are nimic de-a face cu libertățile de ordin social, economic sau politic.

— Este pur și simplu extraordinar! am șoptit, brusc emoționat.

— Ai să te convingi și dumneata, și poate mai curînd decît te așteptai. Dar despre toate astea o să mai stăm de vorbă… Deocamdată, iată ce te rog. Dacă nu ai nimic contra, o mașină – o altă mașină, nu cea cu care ai venit – te va duce mîine după-amiază la București. Îți voi încredința manuscrisul Introducerii și am să te rog să-l dactilografiezi cît vei putea de repede, fără ca cineva să-și poată arunca ochii pe original. Dacă telefonează Ghiță, răspunzi că prepari pentru tipar Introducerea și îi