indici, aproximativ, numărul de pagini. Îl asiguri că foarte curînd, poate într-o săptămînă, vei primi și manuscrisul primei piese. Dacă îți cere detalii despre Introducere, îi spui că am intitulat-o „Introducere la o dramaturgie posibilă”.

— Interesant titlu, am spus. Dar nu mai puțin enigmatic…

M-a privit din nou cu căldură, zîmbind. Dar era un zîmbet melancolic, aproape trist.

— Este într-adevăr enigmatic, pentru că nu îndrăznesc, încă, să spun mai mult. Vorbeam adineaori de anamneză. Au fost multe evenimente importante în viața mea, evenimente de care îmi aduceam destul de bine aminte; deși, cum îți spuneam, de-abia acum cîteva zile, după primul spectacol, le-am înțeles sensul – și încă nu la toate. Dar, mi-am dat seama de curînd, există un eveniment extrem de important în viața mea de care nu-mi amintesc aproape nimic. Îmi aduceam foarte vag aminte de acel Crăciun 1938, petrecut la Sibiu. Pînă acum cîteva zile nu puteam bănui că atunci s-a întîmplat ceva; ceva care mi-a schimbat radical viața…

A tăcut brusc, și a scos pachetul cu țigări din buzunar.

— Va să zică, am început cu o ne-nțeleasă emoție, v-ați convins că Laurian Serdaru…

— Nu e numai asta, a continuat. Este și faptul că de atunci, după experiența de la Sibiu, am renunțat definitiv la teatru. De atunci n-am mai scris decît romane și nuvele. De ce? m-a întrebat privindu-mă în ochi. Ce alt scriitor a renunțat la vocația lui după un prim eșec? Și, în fond, nici nu era vorba de un eșec, pentru că piesa a fost scoasă de pe afiș înainte de premieră. Dacă ar fi fost jucată, poate ar fi avut succes, sau poate n-ar fi avut. N-are importanță. Aș fi scris o altă piesă, aș fi continuat. De ce interesul meu pentru teatru a încetat brusc și definitiv după întoarcerea de la Sibiu?

S-a întrerupt, ca să-și aprindă țigara. Mi s-a părut că e emoționat și-i tremură ușor mîna.

— Am crezut de atunci că Orfeu și Euridice este o piesă proastă, ratată, și n-am avut niciodată curiozitatea s-o recitesc… Dar nu știu ce mi-a venit, și după ce mi-a telefonat Niculina am căutat manuscrisul și l-am pus în valiză. Ei bine! a exclamat, am recitit-o de două ori, și piesa nu mi se pare deloc proastă. Este, evident, o piesă de tinerețe, cu defectele caracteristice începătorilor. Dacă aș fi continuat, aș fi scris din ce în ce mai bine. Aș fi fost astăzi, nu mă sfiesc să spun, un mare autor dramatic. Dar a intervenit ceva, ceva de care nu izbutesc să-mi aduc aminte, dar care a jucat rolul unui traumatism. De atunci…

A tăcut brusc și și-a întors capul spre fereastră. Mă întrebam ce i-aș putea spune, cum aș putea schimba subiectul fără ca să-l mîhnesc.

— Nu încape îndoială, reluă cu un glas mat, neutru, că acel incident traumatic s-a produs în urma întîlnirii cu Euridice, vreau să spun cu artista care juca rolul lui Euridice, cu mama lui Laurian. Că această întîlnire a avut loc, și că ea s-a dovedit foarte importantă în viața tinerei artiste, o dovedesc cele două însemnări, mai ales a doua însemnare, scrisă cu creionul. Dar nu izbutesc să înțeleg de ce nu-mi aduc aminte nici măcar de figura Euridicei. Foarte probabil, era o femeie frumoasă; uită-te la Laurian. Cum a fost posibil să uit tot?! O asemenea amnezie își are desigur o cauză profundă. Dacă aș utiliza terminologia mitologică, aș spune că amnezia mea exprimă într-un fel cît se poate de concret moartea Euridicei. Pentru mine Euridice a murit definitiv, așa cum ea n-a murit niciodată pentru Orfeu, nici după ce rămăsese pentru totdeauna în Infern. Dar dacă interpretarea asta e corectă, înseamnă că atunci, în iarna lui 1938, eu n-am văzut în acea tînără artistă întruchiparea Euridicei, am văzut pe altcineva! Dar, mă tot întreb, pe cine?

— Într-adevăr, pe cine? am repetat în șoaptă, emoționat.

Am tresărit amîndoi auzind clopoțelul care ne chema la masă.

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Dayan Celor din urmă…

De-abia ajunși la capătul străzii, și după ce întoarse încă odată capul să vadă dacă se află cineva în urma lor, Dobridor îl întrebă:

— Tu n-ai observat nimic la Dayan?

Dumitrescu ridică din umeri cu o exagerată indiferență.

— Știi că personajul nu mă interesează, spuse continuînd să înainteze cu același pas lent, măsurat, parcă ar fi vrut să-și economisească energia. Nu-mi plac geniile, nici premianții, adăugă.

— Știu, dar de data asta e altceva, vorbi Dobridor coborînd glasul. Ceva destul de misterios. De fapt, reluă după ce întoarse încă odată capul, ceva care mi se pare inexplicabil. Și chiar suspect…

Dumitrescu se opri brusc și-l privi curios, silindu-se să zîmbească.

— Dayan? Suspect? exclamă. Premiul întîi cu cunună, din clasa întîia primară și pînă astăzi, la cîteva săptămîni de diploma stimma cum laude, la trei, patru luni de cel mai strălucit doctorat, la un an de la catedra care va fi creată pentru el, la trei ani de Academia de Științe, la șapte ani de…

— Nu știu dacă e chiar suspect, îl întrerupse Dobridor, dar e destul de misterios. În orice caz, mi se pare inexplicabil. Am observat asta, pentru întîia oară, ieri după-amiază, la ora de geometrie, cînd era la tablă; știi, îl chemase Dorobanțu