O altă metodă foarte utilizată pentru distrugerea identităţii O individului este privarea acestuia de somn. În completare se poate veni şi cu o nouă dietă precum şi cu noi ore de masă, ce sporesc dezorientarea persoanei. În unele grupuri se foloseşte regimul alimentar sărac în proteine şi bogat în glucide. De asemenea, subalimentarea continuă a individului are efecte sensibile în subminarea stabilităţii sale psihice. În lagărele de concentrare naziste, metoda era generalizată. În România regimului Ceauşescu, întreaga populaţie a ţării, cu excepţia nomenclaturii, suferea de foame. Aşa-numitul "program de alimentaţie raţională" avea ca scop atât erodarea rezistenţei psihice a individului, cât şi ocuparea timpului liber al acestuia cu o permanentă alergătură după alimente, pentru a nu avea când să mai gândească. Trebuie remarcat şi faptul că, după căderea regimului comunist, iniţiatorul respectivului "program" a ajuns ministru al sănătăţii.

Dezgheţarea este realizată cu maximum de eficienţă în izolare, atunci când indivizii nu au posibilitatea întreţinerii unor legături cu exteriorul. Sistemele totalitare interzic cetăţenilor lor călătoriile în străinătate. În sectele extremiste, adepţii sunt aduşi într-o stare de dependenţă totală faţă de aşezământul grupului.

Hipnoza este o altă metodă, foarte puternică, pentru desfăşurarea procesului de dezgheţare. Extrem de eficiente sunt tehnicile hipnotice bazate pe utilizarea deliberată a confuziei pentru inducerea stării de transă. Confuzia rezultă atunci când individul este supus unui flux de informaţii contradictorii, comunicate în acelaşi timp. Spre exemplu, hipnotizatorul spune pe un ton autoritar: Cu cât vei încerca mai mult să înţelegi ceea ce spun, cu atât te vei dovedi mai incapabil să pricepi vreodată. Înţelegi? Deşi, la o analiză mai atentă, fraza pare a avea sens, efectul ei imediat asupra subiectului este crearea unui sentiment de disconfort psihic.

Însă chiar şi în absenţa hipnozei, atunci când individul este menţinut mult timp într-un loc izolat şi supus permanent unor astfel de fluxuri informaţionale confuze, el va ajunge să-şi suprime din reflex gândirea logică şi să se comporte asemenea celor aflaţi împreună cu el în izolare. Controlul informaţiei îşi dovedeşte astfel întreaga putere de manipulare a conştiinţelor. Individul nu mai are încredere în sine, ci se adaptează din instinct comportamentului de grup.

În majoritatea sectelor, starea de transă este atinsă prin meditaţii îndelungate, şedinţe de confesiune, rugăciuni, cântece în grup ş.a.m.d. În societăţile totalitare, acestea sunt înlocuite cu şedinţele comune de învăţământ politic, sindicat ori partid, cu scrierea unor nenumărate autobiografii, cu participarea la spectacole grandioase de venerare a liderilor, cu audierea şi interpretarea cântecelor patriotice etc. Chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate ca în cazul sectelor, starea de disconfort psihic totuşi apare şi, pentru eliminarea ei, individul se conformează din reflex normelor impuse de autorităţi. Mai mult, o eventuală încălcare a normelor îi activează profunde sentimente de vinovăţie, ruşine şi teamă de a nu fi pedepsit. Asemănările reflexelor de comportament ajung până la identificare. Spre exemplu, a te ridica în picioare şi a părăsi biserica în timpul unei predici este la fel de inacceptabil ca a te ridica şi a părăsi sala în timpul unei şedinţe de învăţământ politic.

Revenind la metoda propriu-zisă de spălare a creierului, aceasta este considerată unanim drept forma extremă de îndoctrinare politică şi singura cu adevărat eficientă. Deşi au urmat căi diferite, atât ruşii, cât şi chinezii au desăvârşit-o. Americanii, prin câteva programe ultrasecrete ale CIA, au experimentat alt gen de metode, în care au utilizat hipnoza, drogurile, şocurile electrice, administrarea de diferite substanţe chimice ş.a.m.d. Au fost depăşite orice limite ale eticii medicale şi profesionale, au fost sacrificate vieţi omeneşti, însă rezultatele nu au confirmat aşteptările. Comuniştii ruşi şi cei chinezi şi-au păstrat "supremaţia" în domeniu, deşi nu au folosit tehnici "exotice" precum americanii, iar violenţa fizică a fost aproape inexistentă.

Metoda rusească de spălare a creierului începea prin izolarea prizonierului într-o celulă austeră. Gărzile care îl supravegheau permanent, prin rotaţie, îl supuneau încontinuu la tot felul de umilinţe şi înjosiri, pentru a-i crea senzaţia unei ruperi totale de lumea exterioară. Îi spuneau când să stea în picioare şi când să se aşeze, îi indicau în ce poziţie să doarmă şi îl trezeau când făcea o mişcare cât de mică, îi interziceau orice stimul exterior (cărţi, ştiri, conversaţii).

După patru-cinci săptămâni, prizonierul claca. Plângea, mormăia, avea halucinaţii, se ruga de unul singur. Din acel moment începea interogatoriul. În fiecare noapte gardienii îl duceau într-o cameră specială unde îl aştepta anchetatorul. Acesta nu îl acuza de nimic, ci se arăta convins că prizonierul ştie foarte bine de ce se află acolo. La rândul său, prizonierul se străduia să-şi demonstreze nevinovăţia fără a şti de ce era acuzat. Ore în şir, nopţi în şir, cei doi treceau în revistă întreaga viaţă a prizonierului, în cele mai mici amănunte. Apoi o luau de la capăt. Anchetatorul depista orice neconcordanţă şi o amplifica, prezentând-o ca pe o dovadă indubitabilă de vinovăţie. De câte ori prizonierul încerca să se justifice, anchetatorul izbucnea în râs, determinându-l să caute un alt răspuns, cât mai plauzibil.

După săptămânile de izolare şi de nesiguranţă, prizonierul încerca sentimente de uşurare şi de recunoştinţă atunci când se întâlnea cu anchetatorul, acesta fiind singura fiinţă cu care putea comunica. Mai mult, ajungea să se învinovăţească singur, pentru a face ancheta să avanseze, pentru a nu mai trăi în tensiunea aceea psihică insuportabilă. Treptat avea impresia că munceşte cot la cot cu anchetatorul pentru rezolvarea cât mai rapidă a cazului său.

Pe măsură ce treceau săptămânile, prizonierul îşi lăsa tot mai mult sufletul în mâinile anchetatorului, iar acesta, ori de câte ori obţinea o nouă mărturie, slăbea presiunea. Îi oferea prizonierului o ţigară, stătea cu el la taclale, îi spunea că este un simplu om care trebuie să-şi facă meseria. Dacă prizonierul întârzia să facă noi mărturisiri, strângea din nou şurubul, arătându-se nemulţumit că i-a fost înşelată încrederea, că nu s-a colaborat aşa cum ar fi trebuit.

Pe măsură ce acuzaţiile la adresa lui începeau să se contureze, prizonierul îşi dădea seama că singura cale de a scăpa de acel calvar era mărturisirea completă. Altfel