În Uniunea Sovietică de pe timpul lui Stalin, mărturisirea completă marca sfârşitul interogatoriului. După obţinerea ei, prizonierul era împuşcat sau trimis într-un lagăr de muncă. Din acest motiv, termenul de "spălare a creierului" este impropriu folosit în cazul procedurilor folosite de ruşi asupra prizonierilor. Izolarea şi interogatoriile constituiau, de fapt, doar prima etapă a metodei, cea de dezgheţare.

Spre deosebire de ruşi, chinezii au aplicat întreaga succesiune a etapelor, propunându-şi, încă de la început, sarcina ambiţioasă a reeducării prizonierilor. Pentru ei, obţinerea mărturisirilor complete reprezenta abia începutul. Pentru a trece la faza a doua, cea de schimbare, mutau prizonierul într-o celulă mai largă, alături de alţi deţinuţi. Aici avea loc îndoctrinarea. Din zori şi până în noapte, prizonierul îi studia, împreună cu ceilalţi, pe Marx şi pe Mao, asculta prelegeri de învăţământ politic şi se autoevalua în cadrul şedinţelor de autocritică. Supraveghetorii nu apreciau individual progresele, ci numai la nivelul întregului grup. Orice ameliorare, cât de mică, a condiţiilor de detenţie, depindea numai de "progresele" înregistrate de absolut toţi membrii grupului. Din acest motiv, fiecare prizonier era foarte atent la comportamentul celorlalţi, atacându-i violent pe cei care se dovedeau mai rezistenţi la îndoctrinare. În cele din urmă, "rezistenţii", nemaisuportând presiunile exercitate de colegi asupra lor, se conformau comportamentului de grup. Imediat ei simţeau cum ceilalţi îi privesc cu simpatie şi chiar cu recunoştinţă. Se crea astfel reflexul de supunere necondiţionată faţă de procesul îndoctrinării. Supunerea îl făcea pe prizonier să supravieţuiască în detenţie, să se bucure de consideraţia colegilor săi, să se cufunde în anonimat pentru a-şi reduce zbuciumul interior. Noul comportament atrăgea după sine, din cauza fenomenului de disonanţă cognitivă, remodelarea simţă-mintelor şi, în cele din urmă, a gândirii. În timp, prizonierul ajungea să creadă că numai credinţa în noua doctrină îi putea aduce stima celor din jur. El avea "revelaţia" că ideologia comunistă reprezintă "adevărul absolut", că doar lui trebuia să-şi dedice viaţa.

Având în vedere acest proces de "spălare a creierului", utilizat de chinezi asupra prizonierilor de război occidentali, se poate înţelege mult mai uşor cea de-a doua etapă a modelului de creare a unei noi identităţi şi anume schimbarea...

Schimbarea constă în a impune individului un nou mod de a se comporta, de a simţi şi de a gândi. Astfel se umple vidul creat de ştergerea vechii sale identităţi şi i se creează noua identitate. În acest sens, aşa cum am văzut ceva mai înainte, procesul de îndoctrinare constă atât în tehnici evidente, convenţionale (ore de învăţământ politic, lecturi, ritualuri specifice), cât şi în metode subtile, neconvenţionale (includerea într-un grup şi supunerea la presiunile exercitate de acesta, crearea reflexelor de gândire ş.a.m.d.). Multe dintre tehnicile folosite în perioada anterioară, cea a dezgheţării, sunt utilizate, în continuare, şi în această a doua etapă.

Metoda chineză a demonstrat că cea mai puternică sursă de influenţă, în cadrul unui grup izolat, este reprezentată de dorinţa noilor prizonieri de a deveni asemenea veteranilor. Veteranii sunt percepuţi ca modele de comportament şi fel de a gândi, ca exemple de adaptare şi supravieţuire, ca indivizi care au scăpat de povara acuzaţiilor şi se află spre finalul unui extenuant proces de reformare a personalităţii. Novicele, disperat, confuz, aflat la limita rezistenţei tinde să urmeze din instinct experienţa veteranilor pentru a supravieţui.

Trebuie remarcat faptul că remodelarea novicilor prin această metodă se face numai când aceştia sunt convinşi de sinceritatea veteranilor. Dacă există un dubiu cât de mic că veteranii s-ar afla în slujba autorităţilor, că sunt informatori sau agenţi ai Puterii, tehnica nu mai dă rezultate. Novicii se izolează în ei înşişi, refuză contactele cu ceilalţi membri ai grupului, resping orice cooperare. Din acest motiv, metoda chineză nu presupune, în mod special, contacte cu vreun prizonier anume, nu se bazează pe infiltrarea de informatori sau agenţi de influenţă suplimentari. Grupul este tratat în ansamblul său, iar constrângerile sau recompensele se aplică tuturor. Orice contact cu vreun veteran ar trezi suspiciune şi ar compromite procesul de îndoctrinare. Este suficient ca veteranii să-şi joace rolul lor de indivizi aflaţi la graniţa dintre viaţa în penitenciar şi libertate. Novicii au încredere în ei pentru că îi simt asemenea lor. În acelaşi timp tind să le urmeze comportamentul pentru că veteranii reprezintă un model de supravieţuire.

Acelaşi lucru se constată, de pildă, în practica judiciară. Membrii bandelor criminale rezistă de obicei cu înverşunare interogatoriilor extenuante şi presiunilor de tot felul venite din partea anchetatorilor. Însă atunci când un membru marcant al bandei este determinat să coopereze cu anchetatorii, exemplul său, în marea majoritate a cazurilor, îi determină şi pe ceilalţi delincvenţi să facă mărturisiri complete.

Aceeaşi metodă este utilizată şi în anumite penitenciare, în vederea reeducării deţinuţilor. Eforturile autorităţilor se concentrează asupra celui care este privit ca lider de către ceilalţi puşcăriaşi. Atunci când acesta este determinat să coopereze, influenţa lui asupra grupului poate fi determinantă în procesul de reeducare. Metoda implică totuşi riscuri serioase. Dacă legătura liderului de grup cu autorităţile este descoperită mult prea devreme de către ceilalţi deţinuţi, acesta poate să cadă în dizgraţia grupului, să fie catalogat drept "guşă", "ciripitor" ş.a.m.d. Astfel întreaga strategie dă greş, iar susceptibilitatea deţinuţilor creşte, făcându-i mult mai greu de reeducat prin repetarea acestei tehnici sau chiar prin aplicarea altora.

În spitalele de boli nervoase este cunoscut faptul că, pentru recuperarea pacienţilor, cea mai mare influenţă asupra acestora o au gardienii, infirmierele sau ceilalţi pacienţi. Medicii psihiatri obţin, de obicei, mai puţine succese decât personalul auxiliar, tocmai pentru că rezistenţa internă a pacienţilor se amplifică instinctiv în prezenţa unui cadru medical cu autoritate. În unele spitale, psihiatrii, pentru a obţine rezultate pozitive, se menţin în umbră, coordonează comportamentul infirmierelor şi al gardienilor, supraveghează discret adunările "libere" ale bolnavilor.

O metodă deosebit de eficientă, dar, într-un fel, şi riscantă, este cea a "fratelui mai mare". Foarte multe companii au renunţat la metoda tutelării noilor angajaţi de către persoane aflate spre vârful ierarhiei. Nou-veniţii sunt încredinţaţi celor aflaţi pe aceeaşi treaptă cu ei,