mort? îl întrebam. Dar el nu vorbea. Doar se apropia așa, tăcut, și se uita prin mine, ca și cum nu ar fi trebuit să fiu acolo. Ziua mă gândeam la el și, uneori, îmi era chiar dor. Doar noaptea îl împingeam departe și ciuleam urechea să văd dacă se aude mama respirând.

 

La început, când m-am îmbolnăvit, nu am știut ce să-i spun lui Dumnezeu. Așa că am decis să nu-i zic nimic. Nu departe de spital era o biserică. Prima dată am intrat mai mult din dorința de a simți că fac ceva pentru mine. Bolnavii simt nevoia să li se întâmple în permanentă lucruri, ca și cum, dacă sunt lăsați în pace, este pentru că ceilalți știu că nu mai are rost. Cele mai groaznice zile sunt cele în care știi că nu se va întâmpla nimic.

Așadar, am intrat în biserică și m-am dus la femeia aia care vindea lumânări și care s-a uitat la mine, a dat din cap în semn de salut și a întins mâna, așteptând să vadă câți bani îi dau. Aveam prin buzunar două hârtii de câte un leu, rămase acolo de la spital, așa că i le-am întins pe alea și am stat să adune patru lumânări, să mi le așeze în față și să-mi zică un Doamne-ajută în loc de la revedere. În biserică era răcoare și cineva dădea cu aspiratorul pe covorul cu modele geometrice de la intrare. Am ieșit și am decis să aprind toate patru lumânările pentru Vii: una pentru copil, una pentru mama și una pentru mine. Pe ultima am fixat-o într-o găurică, cât mai în spate, la adăpost de vânt și am zis acolo, în șoaptă, un dă, Doamne, să mă știu iubită! La început am vrut să spun să fiu în loc de să mă știu. Dar apoi mi-am dat seama că nu ajută la nimic dacă ești iubit și habar nu ai. Apoi, am apropiat gemulețul ăla, murdar, care proteja flăcările de curenții de aer, mi-am făcut la repezeală o cruce și am plecat spre stație. Pe trotuar, erau vreo zece oameni, toți cu privirea lipită spre colțul de stradă de unde ar fi trebuit să apară autobuzul. Mi-am scos telefonul să-mi fac de lucru. Niciun mesaj. Să tot fi fost vreo două zile de când nu mai vorbisem cu F. Tăcerea lui îmi face rău. Când tace, eu îmi aud gândurile și asta nu e bine.

Știu că eram în stație, cu privirea spre biserică. Poate dacă m-aș întoarce și m-aș ruga … așa mi-am zis, doar că, în secunda imediat următoare, la semafor, am zărit autobuzul și, la cât de greu venea, n-aveam niciun chef să-l pierd. Apoi m-am așezat pe un scaun și exact când autobuzul a închis ușile, telefonul din buzunar a scos un sunet de mesaj. Te iubesc, scria și atunci îmi aduc aminte că am simțit nevoia să zic, în gând, un mulțumesc, așa, în cazul în care era cineva care m-ar fi putut auzi.

 

*

 

E iarnă. Stau într-un taxi și mă uit pe geam la picăturile de ploaie care se preling, lăsând în urmă dâre umede, ca de melc. În mașină e cald și pute a transpirație și a cafea. Mă duc la radioterapie. Încă vreo câteva ședințe și gata. Doar cuvântul ăsta mă sperie, așa că refuz să mi-l repet. Ca și cum, mai am doar puțin timp în care să mă fac bine. Dacă nu reușesc, ei bine, doamnă, noi am făcut tot posibilul. Uneori așa zic doctorii. Mă arunc pe Facebook cum făceam pe vremuri la bazin. În picioare, cu un pleoscăit imens și cu disperarea celui care nu știe să înoate, dar e prea cuminte să protesteze când antrenorul îi face vânt în apă. Dau vreo două like-uri și rămân cu ochii pironiți pe geamul umed, în spatele căruia viața își urmează indiferentă cursul. La un moment dat, primesc un SMS. M-am gândit azi la tine, ascultând o melodie franțuzească la radio! Nu-l cunosc pe tipul ăsta. Adică, știu cum îl cheamă, câți ani are, cum arată nevastă-sa și copiii (are poze cu ei) și că știe franceză. Dar nu l-am întâlnit niciodată în carne și oase. Încep să cred că se dă oarecum la mine. De altfel, a încercat să mă invite în oraș. Cică era în trecere pe lângă biroul meu și ar fi vrut să bem o cafea. Probabil că i-o fi plăcut poza mea de pe Facebook și o fi zis să-și încerce norocul. Nu am vrut să intru în detalii cu el, unu la mână pentru că nu-l cunosc și doi la mână pentru că mi se pare bătrân și urât. Așa că i-am spus doar că am treabă, când, de fapt, eu nici nu mai merg la muncă de la o vreme.

Taxiul pune frână și instinctiv ridic ochii din telefon și mă văd în oglinda retrovizoare. Sub turbanul negru, părul a crescut deja de-o palmă. Profit însă de frigul de afară ca să nu mi-l dau jos, de parcă ar fi un accesoriu menit a-mi tine de cald. Să știi că semăn cu o nucă de cocos, aveam să-i spun râzând, francezului, într-o noapte când capul mi se încinsese atât de tare de la turban, încât sudoarea îmi curgea pe față. Fără vreo vorbă, mi l-a dat jos și s-a grăbit să mă ia în brațe, ţinându-mă strâns cât lacrimile mi se încurcau cu transpirația și cu dermatograful. Acum însă, machiajul e la locul lui, ca și turbanul.

Încă un mesaj. Același bărbat. Ce mai faci? zice. Mă gândesc cum ar fi să-i spun adevărul: Uite, bine. Mă duc la radioterapie. Tu? În loc de asta, fixez picăturile de ploaie cu gândul aiurea. În mașină e din ce în ce mai cald și geamurile s-au aburit. Mă plictisesc și încerc să desenez cu degetul, pe sticlă, o floare cu cinci petale.