că, după această destăinuire reciprocă, nici Liesel, nici Max nu au mai avut acele viziuni rele. Ar fi frumos, dar e neadevărat. Coşmarurile au venit ca întotdeauna, precum cel mai bun jucător al echipei adverse când s-au auzit zvonuri că ar fi rănit sau bolnav – dar este acolo, făcându-şi încălzirea cu ceilalţi, gata să cucerească terenul. Sau ca un tren care respectă orarul, ajungând noaptea pe peron cu amintirile trase în urma lui cu o funie. Trase anevoie. Cu multe salturi ciudate.

Singurul lucru care s-a schimbat a fost că Liesel i-a zis lui papa că este îndeajuns de mare acum pentru a se descurca singură cu toate visele. Pentru o clipă, s-a arătat puţin ofensat, dar, ca întotdeauna în cazul lui papa, a încercat să zică lucrul potrivit.

– Ei, slavă Domnului, rânji pe jumătate. Măcar acum pot să dorm puţin cum trebuie. Scaunul ăla mă omora.

O cuprinse pe fată cu braţul şi merseră în bucătărie.

 

Pe măsură ce timpul trecea, s-a dezvoltat o distincţie clară între două lumi foarte diferite – cea din casa de pe strada Himmel numărul 33 şi cea care locuia şi apărea în afara ei. Trucul era să nu le laşi să se întâlnească.

În lumea exterioară, Liesel învăţa să-i descopere mai multe dintre utilizări. Într-o după-amiază, când mergea acasă cu o sacoşă goală de rufe, a observat un ziar ieşit dintr-un coş de gunoi. Ediţia săptămânală a Molching Express. Îl ridică şi îl duse acasă, prezentându-i-l lui Max.

– M-am gândit că ţi-ar plăcea să faci un rebus ca să treacă timpul.

Max a apreciat gestul şi, pentru a justifica aducerea lui acasă, a citit ziarul din scoarţă în scoarţă şi i-a arătat rebusul câteva ore mai târziu, terminat cu excepţia unui cuvânt.

– Fir-ar să fie de şaptesprezece-jos, zise el.

 

În februarie 1941, când a împlinit doisprezece ani, Liesel a primit o altă carte uzată şi a fost recunoscătoare. Se numea Oamenii nămolului şi era despre un tată şi un fiu foarte bizari. Îi îmbrăţişă pe mama şi papa, în timp ce Max stătea stânjenit în colţ.

– Alles Gute zum Geburtstag, zâmbi el slab. Toate cele bune de ziua ta. Avea mâinile în buzunar. Nu ştiam, că altfel ţi-aş fi luat ceva.

O minciună sfruntată – nu avea nimic de dăruit, poate doar Mein Kampf, dar sub nicio formă nu i-ar fi dat o asemenea propagandă unei tinere nemţoaice. Ar fi fost ca şi cum un miel i-ar fi pus un cuţit în mână măcelarului.

Se lăsă o tăcere supărătoare.

Ea i-a îmbrăţişat pe mama şi pe papa.

Max părea atât de singur!

Liesel înghiţi un nod.

 

Apoi, se duse şi îl îmbrăţişă.

– Mulţumesc, Max.

La început, a rămas nemişcat, dar fiindcă ea continua să îl ţină în braţe, mâinile lui s-au ridicat treptat şi i-au cuprins umerii.

Abia mai târziu va afla ea de expresia neajutorată de pe chipul lui Max Vandenburg. De asemenea, va descoperi că s-a hotărât în sinea lui să-i ofere ceva în schimb. Mi-l imaginez adesea stând treaz în acea noapte, gândindu-se ce i-ar putea dărui.

Până la urmă, cadoul a fost oferit pe hârtie, cu o săptămână şi ceva mai târziu.

El i-l va duce în zorii zilei, înainte să se retragă jos, pe treptele de ciment, în locul pe care acum îi plăcea să-l numească acasă.

Pagini din pivniţă

Timp de o săptămână, Liesel nu a fost lăsată să meargă în pivniţă sub nicio formă. Mama şi papa au avut grijă să îi ducă ei mâncarea lui Max.

– Nu, Saumensch, îi zicea mama de fiecare dată când se oferea. Mereu exista o nouă scuză: Ce-ar fi să mai faci ceva folositor şi pe aici, cum ar fi să termini de călcat? Crezi că e cine ştie ce să le duci prin oraş? Încearcă să le calci!

Poţi apela la tot felul de tertipuri atunci când ai o reputaţie caustică. A mers.

 

În acea săptămână, Max tăiase o sumedenie de pagini din Mein Kampf şi le vopsise cu alb. Apoi, le-a atârnat cu cârlige pe o funie, de la un capăt al subsolului la altul. Când s-au uscat, a început greul. Era destul de educat cât să se descurce, dar, cu siguranţă, nu era scriitor şi nici artist. Cu toate astea, a formulat în minte cuvintele până când le-a putut recita fără greşeală. Numai atunci, pe hârtia care se bombase şi făcuse bule din cauza vopselei ce se uscase, el a început să scrie povestea. A folosit o pensulă mică, neagră.

 

Omul aplecat asupra mea.

 

A calculat că avea nevoie de treisprezece pagini, aşa că a vopsit patruzeci, aşteptându-se la de două ori mai multe eşecuri decât reuşite. Existau ciorne pe paginile din Molching Express, unde şi-a îmbunătăţit opera artistică de la elementar şi stângace la un nivel acceptabil. În timp ce lucra, auzea cuvintele şoptite ale unei fete.

– Părul lui, îi repeta ea, e ca penele.

Când a terminat, a folosit un cuţit ca să străpungă paginile şi să le lege cu sfoară. Rezultatul era o broşură de treisprezece pagini, care arăta astfel:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La sfârşitul lunii februarie, când Liesel s-a trezit în primele ore ale zilei, o siluetă a intrat în dormitorul ei. Tipic pentru Max, deoarece el era aproape o umbră care nu făcea niciun zgomot.

Liesel, bâjbâind prin întuneric, nu putea decât să bănuiască apropierea bărbatului.

– Hei?

Nu se auzi nicio replică.

 

Nu era decât liniştea aproape desăvârşită a picioarelor sale în vreme ce se apropie de pat şi puse paginile pe podea, aproape de şosetele ei. Paginile trosneau. Numai puţin. Marginea uneia dintre ele se curbă în podea.

– Hei?

De această dată, a primit un răspuns.

Nu