putea spune exact de unde veneau cuvintele. Ceea ce conta era că au ajuns la ea. Au sosit şi au îngenuncheat lângă pat.

– Un cadou întârziat cu ocazia zilei tale de naştere. Să te uiţi dimineaţă. Noapte bună!

 

Un timp, ea s-a tot cufundat în somn şi s-a trezit, nefiind sigură dacă îl visase pe Max intrând.

Dimineaţă, când s-a deşteptat şi s-a răsucit în pat, a văzut paginile pe podea. S-a întins după ele şi le-a ridicat, ascultând cum hârtia fremăta în mâinile sale abia trezite.

„Toată viaţa mea, mi-a fost frică de oamenii care vegheau asupra mea…”

Când le întorcea, paginile era zgomotoase, ca energia statică în jurul poveştii scrise.

„Trei zile, mi-au spus ei… şi ce am găsit când m-am trezit?”

Erau paginile rupte din Mein Kampf înecându-se şi sufocându-se sub vopsea în timp ce erau întoarse.

„Mă face să înţeleg că omul cel mai bun care a vegheat vreodată asupra mea…”

Liesel a citit şi s-a uitat de trei ori la cadoul lui Max Vandenburg, observând o nouă tuşă şi un nou cuvânt de fiecare dată. Când a terminat a treia lectură, s-a dat jos din pat cât mai încet posibil şi s-a dus în camera mamei şi a lui papa. Spaţiul de lângă foc era gol.

Gândindu-se la asta, şi-a dat seama că era potrivit sau chiar mai bine – perfect – să-i mulţumească în locul unde fuseseră făcute paginile.

Coborî treptele subsolului. Văzu o imaginară poză înrămată pe perete – un secret cu un zâmbet tăcut.

 

Erau numai câţiva metri, dar i s-a părut mult de mers până la cearşafurile stropite de vopsea şi bidoanele care îl apărau pe Max Vandenburg. Ea a dat cearşafurile cât mai aproape de perete, până când se formă o mică deschizătură prin care să se uite.

Primul lucru pe care l-a putut vedea a fost un umăr şi, prin spaţiul mic, şi-a strecurat puţin şi cu mare greutate mâna şi şi-a odihnit-o acolo. Hainele îi erau reci. Nu s-a trezit.

Îl simţea cum respiră şi umărul care se mişca în sus şi-n jos abia sesizabil. L-a urmărit o vreme. Apoi, s-a aşezat şi s-a lăsat pe spate.

Aerul somnoros părea să o fi urmărit.

Cuvintele mâzgălite în timpul exerciţiilor stăteau grandios pe pereţii dinspre scări, nesigure, copilăroase şi dulci. Priveau cum evreul ascuns şi fata dormeau mână la umăr.

Respirau.

Plămâni germani şi evrei.

Lângă perete, Omul aplecat asupra mea stătea amorţit şi încântat, ca o iritaţie frumoasă pe picioarele lui Liesel Meminger.

Partea a cincea    Omul care fluiera

în rolurile principale: o carte plutitoare – jucătorii – o mică fantomă – două tunsori – tineretul lui rudy – învinşi şi schiţe – un om care fluiera şi nişte pantofi – trei acte de prostie – şi un băiat îngrozit, cu picioare îngheţate

Cartea plutitoare (Partea I)

O carte plutea în jos pe râul Amper.

Un băiat a sărit în apă, a prins-o şi a ţinut-o în mâna dreaptă. Rânjea.

Se ridică în picioare, iar apa de decembrie, rece ca gheaţa, îi ajungea până la talie.

– Ce zici de un sărut, Saumensch? zise el.

Aerul din jur era fermecător, minunat, ameţitor de rece, ca să nu mai menţionăm de durerea concretă din apă, care se amplifica de la degete la coapse.

– Ce zici de un sărut?

– Ce zici de un sărut?

Bietul Rudy!

UN MIC ANUNŢ DESPRE RUDY STEINER Nu merita să moară în felul acela.

În viziunile voastre, vedeţi marginile de hârtie murdară încă prinsă de degetele sale. Vedeţi o chică blondă, care tremură.

Concluzionaţi anticipat, aşa cum aş face şi eu, că Rudy a murit chiar în acea zi, de hipotermie. Nu a fost aşa. Astfel de amintiri îmi spun din nou că nu merita soarta peste care a dat la mai puţin de doi ani mai târziu.

Din multe puncte de vedere, a lua un băiat ca Rudy înseamnă a fura – atât de multă viaţă, atât de multe lucruri pentru care să trăiască – şi totuşi, cumva, sunt sigură că i-ar fi plăcut să vadă dărâmăturile înfricoşătoare şi cerul cum se umflă în acea noapte în care el s-a stins. Ar fi plâns şi s-ar fi întors, şi ar fi zâmbit dacă ar fi putut să-l vadă pe hoţul de cărţi stând în mâini şi în genunchi, lângă trupul lui lipsit de viaţă. Ar fi fost bucuros să vadă cum ea l-a sărutat pe buzele prăfuite, lovite de suflul exploziei unei bombe.

Da, ştiu.

În toată întunecimea inimii mele care bate în noapte, ştiu. Ar fi fost încântat.

Vedeţi?

Orice moarte are o inimă.

Jucătorii (Un zar cu şapte feţe)

Desigur, sunt nepoliticoasă. Stric finalul, nu doar al întregii cărţi, dar şi al acestei părţi anume. V-am prezentat două evenimente în avans, pentru că nu mă interesează foarte tare să construiesc misterul. Misterul mă plictiseşte. Mă oboseşte. Ştiu ce se va întâmpla şi ştiţi şi dumneavoastră. Maşinaţiunile care ne îndreaptă în acea direcţie sunt cele care mă scot din sărite, mă zăpăcesc, mă interesează şi mă uluiesc peste măsură.

Sunt multe lucruri la care să ne gândim.

Povestea este foarte consistentă.

Cu siguranţă, există o carte numită Omul care fluiera, despre care trebuie neapărat să vorbim, ca şi despre cum exact a ajuns să plutească în jos pe râul Amper, în perioada de dinaintea Crăciunului din 1941. Ar trebui să ne ocupăm de asta înainte, nu credeţi?

 

Rămâne stabilit atunci.

Aşa vom face.

A început cu jocurile de noroc. Ai aruncat un zar asumându-ţi riscul de a ascunde un evreu şi aşa vei trăi. Aşa stau lucrurile.

TUNSOAREA: JUMĂTATEA LUNII APRILIE 1941

Viaţa începea cel puţin să mimeze normalitatea cu mai multă forţă. Hans şi Rosa Hubermann se certau în camera de zi, deşi mult mai încet decât de obicei. Liesel, ca de obicei, era spectatoare.

Cearta începuse în seara precedentă, în pivniţă, unde Hans şi Max stăteau printre bidoane de vopsea, cuvinte şi cearşafuri stropite. Max a întrebat dacă Rosa ar putea cândva să-l tundă.

– Îmi intră în ochi, zisese el, la care Hans spusese:

– O să văd