Acum, Rosa răscolea sertarele. Cuvintele ei îl dădeau la o parte pe papa odată cu restul nimicurilor.

– Unde e afurisita aia de foarfecă?

– Nu-i în cel de dedesubt?

– M-am uitat deja în ăla.

– Poate nu ai observat-o.

– Ţi se pare că sunt chioară? Ridică privirea şi bubui: Liesel!

– Sunt chiar aici.

Hans se lăsă în jos.

– Fir-ar să fie, femeie, asurzeşte-mă, nu vrei?

– Tacă-ţi gura, Saukerl! Rosa răscolea în continuare şi i se adresă fetei: Liesel, unde e foarfeca?

Dar nici Liesel nu avea idee.

– Saumensch, nu eşti bună de nimic, nu-i aşa?

– Nu o amesteca în asta.

Şi mai multe cuvinte au fost expediate înainte şi înapoi, de la femeia cu părul de elastic la bărbatul cu ochii de argint, până când Rosa a izbit sertarul.

– Probabil, oricum, o să dau greş cu tunsoarea.

– Să dai greş? În acel stadiu, papa arăta de parcă era gata să-şi smulgă el părul din cap, dar glasul lui părea o şoaptă abia auzită: Cine naiba o să-l vadă?

Făcu un gest, pregătindu-se să vorbească din nou, dar fu distras de apariţia lui Max Vandenburg cu părul ca nişte pene, care stătea politicos, jenat, în uşă. Adusese propria foarfecă şi se apropie, dându-i-o nu lui Hans sau Rosei, ci fetei de doisprezece ani. Era persoana cea mai calmă. Gura sa ezită un moment, apoi întrebă:

– Ai vrea?

Liesel luă foarfecă şi o deschise. Era ruginită pe alocuri şi lucioasă în altele.

– Poţi să faci cât de multe greşeli vrei, îi spuse el.

Papa s-a aşezat pe trepte.

Liesel a ridicat primele smocuri din părul lui Max Vandenburg.

Pe când tăia şuviţele ca nişte pene, se minuna de sunetul făcut de foarfecă. Nu de sunetul tăierii, ci de scrâşnetul braţelor metalice în timp ce secerau câte un smoc.

Când treaba a fost terminată, puţin ciuntit pe alocuri, puţin strâmb pe ici, pe colo, ea se duse sus cu părul în mâini şi îl băgă în sobă. Aprinse un chibrit şi urmări cum ghemotocul se strângea şi se topea, portocaliu şi roşu.

Din nou, Max era în uşă, de data aceasta aflându-se pe treptele subsolului.

– Mulţumesc, Liesel.

Vocea lui era înaltă şi aspră, având în ea sunetul unui zâmbet ascuns.

Imediat ce vorbi, dispăru din nou, înapoi în pământ.

ZIARUL: ÎNCEPUTUL LUNII MAI

– E un evreu în subsolul meu.

– E un evreu. În subsolul meu.

Stând pe podeaua camerei pline de cărţi a primarului, Liesel Meminger auzea aceste cuvinte. O sacoşă cu rufe de spălat se afla lângă ea şi silueta fantomatică a nevestei primarului stătea încovoiată peste birou. În faţa ei, Liesel citea Omul care fluiera, paginile douăzeci şi doi şi douăzeci şi trei. Se uită în sus. Îşi închipuia că se apropie uşor, că îi dă cu blândeţe la o parte părul ciufulit şi îi şopteşte femeii la ureche:

– E un evreu în subsolul meu.

În timp ce cartea fremăta în poala ei, secretul îi stătea pe buze. Se făcea comod. Îşi încrucişa picioarele.

– Ar trebui să plec acasă.

De data aceasta, chiar vorbi. Mâinile îi tremurau. În ciuda unui licărit de soare undeva în zare, o adiere uşoară intra prin fereastra deschisă, împreună cu ploaia care cădea ca rumeguşul.

Când Liesel puse cartea la loc, scaunul femeii se mişcă pe podea şi ea se apropie de fată. Mereu era aşa la final. Inelele blânde ale ridurilor pricinuite de amărăciune pe chipul femeii s-au adâncit o clipă, în timp ce ea se apropie şi luă cartea de pe raft.

I-o oferi fetei.

Liesel deveni sfioasă.

– Nu, zise, mulţumesc. Am destule cărţi acasă. Poate, altădată. Acum, recitesc ceva cu papa. Ştiţi, pe cea pe care am furat-o din foc, în acea seară.

Soţia primarului dădu din cap. Dacă putem spune ceva despre Liesel Meminger este că hoţia ei nu era nejustificată. Fura cărţi când simţea nevoia să aibă o bază. În acel moment, avea destule. Parcursese deja Oamenii nămolului de patru ori şi se bucura de recitirea Ridicării din umeri. De asemenea, în fiecare seară înainte de culcare, deschidea manualul meseriei de gropar, care nu o dezamăgea niciodată. Îngropat adânc în el, se afla Omul aplecat asupra mea. Pronunţa cuvintele şi atingea păsările. Întorcea încet paginile zgomotoase.

– La revedere, Frau Hermann.

Ieşi din bibliotecă, merse pe holul cu parchet şi ieşi pe uşa monstruoasă. Aşa cum făcea de obicei, zăbovi o vreme pe trepte, privind Molchingul de dedesubt. În acea după-amiază, oraşul era acoperit de o ceaţă galbenă, care mângâia vârfurile acoperişurilor ca pe nişte animale de casă şi umplea străzile ca pe o cadă.

Când ajunse pe strada München, hoţul de cărţi ocoli bărbaţi şi femei sub umbrele – o fată învelită de ploaie, care trecea fără ruşine de la un coş de gunoi la altul. Cu precizie de ceasornic.

– Acolo!

Sărbătorind, râse la norii de bronz înainte să se întindă şi să ia ziarul mototolit. Cu toate că prima şi ultima pagină erau brăzdate de şiroaie negre de cerneală, l-a împăturit frumos şi l-a pus sub braţ. La fel făcuse în fiecare joi în ultimele luni.

Joi era acum singura zi de livrare pentru Liesel Meminger şi, de obicei, putea aduce un fel de dividend. Sentimentul victoriei nu era niciodată domolit când găsea un Molching Express sau vreun altfel de publicaţie. Era o zi bună când găsea un ziar. Dacă era un ziar în care rebusul nu era făcut, era o zi extraordinară. Putea să ajungă acasă, să închidă uşa în urma ei şi să i-l ducă jos, lui Max Vandenburg.

– Rebusul? întreba el.

– Nerezolvat.

– Excelent.

Evreul zâmbea, accepta ziarul şi începea să citească la lumina slabă a pivniţei. Adesea, Liesel îl privea în vreme ce se concentra să citească ziarul, să completeze rebusul şi apoi să-l citească din nou, de la început la sfârşit.

Odată cu încălzirea vremii, Max a rămas jos tot timpul. Ziua, uşa pivniţei era lăsată deschisă pentru a permite puţinei lumini naturale să ajungă la el din coridor. Holul în sine nu era îmbăiat în soare, dar, în anumite situaţii, te mulţumeşti cu ce ţi se dă. Lumina palidă era mai bună decât nimic şi nu puteau cheltui mult. Kerosenul nu se împuţinase periculos de mult, dar cel mai bine era să păstreze consumul la minimum.

De obicei,