dar după câteva minute, vântul bătea deja din cealaltă parte. Am încercat să nu mă ud în întregime; am avut grijă să-mi fie cald în jurul pieptului, acolo unde păstram manualul de supravieţuire, dar umiditatea se răspândea cu o hotărâre perversă. Mi-am petrecut toată noaptea tremurând de frig. M-am temut că pluta o să se dezmembreze, că nodurile se vor desface, că mă va ataca un rechin. Am verificat tot timpul legăturile, ca un orb care citea în Braille.

Ploaia se înteţea şi marea devenea din ce în ce mai agitată pe măsură ce se făcea noapte. Frânghia care mă lega de barcă se smucea cu mişcări bruşte şi dure, iar mişcarea plutei era din ce în ce mai pronunţată şi mai dezordonată. Continua să plutească, ridicându-se deasupra tuturor valurilor, dar eram înconjurat de apă la fiecare mişcare, ca atunci când un râu îşi iese din matcă. Apa mării era mai caldă decât ploaia, dar până dimineaţă eram ud fleașcă pe toate părţile.

În cele din urmă, am băut. Nu mi-era sete, dar m-am forţat. Dispozitivul de reţinut ploaia arăta ca o umbrelă inversată, o umbrelă întoarsă pe dos de vânt. Ploaia era direcţionată către centrul ei, acolo unde era un orificiu. Acesta era legat printr-un tub de plastic de o pungă făcută din plastic gros, transparent. La început, apa avea gust de cauciuc, dar apoi apa de ploaie a clătit dispozitivul şi gustul s-a schimbat.

În timpul acelor ore întunecate, reci şi lungi, printre zgomotele asurzitoare ale ploii şi şuieratul mării, gândul meu era tot la Richard Parker. Am urzit câteva planuri de a scăpa de el ca să rămân singur în barcă.

Planul 1: Împinge-l peste bord. La ce bun? Chiar dacă aş fi putut să arunc peste bord înspăimântătorul animal de 250 kilograme, tigrii sunt înotători neîntrecuţi. În Sundarbans erau recunoscuţi pentru că puteau să înoate opt kilometri pe o mare agitată. Dacă ar cădea peste bord, Richard Parker ar călca apa, s-ar căţăra înapoi şi m-ar face să plătesc pentru trădarea mea.

Planul 2: Omoară-l cu cele şase seringi de morfină. Dar n-aveam nicio idee ce efect ar avea asupra lui. Ar fi destul să-l omoare? Şi cum să fac să îi ajungă în sânge? Aş putea să mă gândesc să-l surprind în felul care fusese surprinsă mama lui când a fost capturată dar cât de tare ar fi trebuit să-l surprind ca să-i fac şase injecţii consecutive? Imposibil. Tot ce aş obţine ar fi cel mult o lovitură de labă care m-ar decapita.

Planul 3: Atacă-l cu toate armele disponibile. Ridicol. Nu eram Tarzan. Eram o formă de viaţă firavă, slabă, vegetariană. În India, tigrii se vânează de pe elefanţi, cu o carabină puternică. Ce puteam să fac eu? Să-i trag o rachetă de semnalizare în faţă? Să mă duc la el cu două securi şi cu un cuţit în dinţi? Să-l termin cu nişte ace de cusut? Dacă aş reuşi să-l crestez măcar, ar fi o mare realizare. În schimb, el m-ar face bucăţi membru cu membru, organ cu organ. Pentru că nu e nimic mai periculos decât un animal rănit.

Planul 4: Strânge-l de gât. Aveam frânghie. Dacă aş sta la prova şi aş trece frânghia pe la pupa şi aş face un laţ în jurul gâtului lui, aş putea să trag de frânghie în timp ce el ar trage să vină spre mine. Şi astfel, în această mişcare, s-ar sufoca. Un plan deştept, sinucigaş.

Planul 5: Otrăveşte-l, Dă-i foc, Electrocutează-l. Cum? Cu ce?

Planul 6: Poartă un război al nervilor. Tot ce aveam de făcut era să las legile nemiloase ale naturii să-şi urmeze cursul şi aveam să fiu salvat. Nu-mi cerea niciun efort să aştept să slăbească şi să moară. Eu aveam rezerve pentru câteva luni. El ce avea? Doar câteva animale moarte care aveau să se strice în curând. Ce avea să mănânce după aceea? Şi mai bine: de unde ar lua apă? Ar putea să supravieţuiască luni de zile fără mâncare, dar niciun animal, oricât de puternic, nu poate trăi fără apă pentru o perioadă lungă.

O rază de speranţă licărea uşor, ca o lumânare în noapte. Aveam un plan şi credeam că era bun. Trebuia doar să supravieţuiesc dacă voiam să-l pun în aplicare.

Capitolul 55

Au venit zorile şi lucrurile s-au înrăutăţit. Pentru că acum, la lumină puteam vedea ce înainte doar simţisem, perdelele de ploaie care mă loveau de la înălţime şi valurile care mă călcau în picioare unul după altul.

Orbit, tremurând şi amorţit, cu o mână pe dispozitivul de colectat apa de ploaie şi cu cealaltă pe plută, am continuat să aştept.

Mai târziu, brusc şi în linişte, ploaia s-a oprit. Cerul s-a înseninat, iar valurile au părut să dispară o dată cu norii. Schimbarea era rapidă şi radicală. Eram într-un ocean diferit. În curând, soarele strălucea, iar oceanul era ca o epidermă netedă care reflecta lumina cu un milion de oglinzi.

Eram ţeapăn, extenuat şi mă durea tot corpul; de-abia dacă puteam să fiu recunoscător că eram în viaţă. Cuvintele „Planul 6, Planul 6, Planul 6” îmi reveneau în minte ca o mantra şi mă linişteau cumva, deşi nu-mi aminteam ce însemnau. Începeam să mă încălzesc. Am închis „umbrela”. M-am înfăşurat în pătură şi m-am chircit pe o parte, în aşa fel încât să nu ating apa. Am adormit. Nu ştiu cât am dormit. M-am trezit pe la jumătatea dimineţii. Era foarte cald. Pătura aproape se uscase. Fusese un somn scurt. M-am ridicat într-un cot.

În jurul meu, totul era plat, infinit, un albastru imens. Puteam vedea până departe, fără niciun obstacol. Imensitatea m-a lovit ca un pumn în stomac. Am căzut înapoi, copleşit. Pluta era o glumă. Era doar nişte beţe şi nişte obiecte plutitoare legate de o frânghie. Apa năvălea prin toate crăpăturile. Adâncul ar fi ameţit până şi o pasăre. Am văzut barca. Era ca o coajă de nucă. Se ţinea pe apă