tainul lui nenorocit şi, cât o să ţină ospăţul tău, el o să fie şi mai nefericit! O, Napoleon! Ce plăcut era pe vremea ta, când puteai să ajungi la o situaţie înfruntând primejdiile unei bătălii; dar să sporeşti ca un laş suferinţa unui nenorocit!…

Mărturisesc că slăbiciunea dovedită de Julien în momentul acesta îmi strică părerea despre el. Eroul nostru pare vrednic să le fie coleg conspiratorilor acelora cu mănuşi galbene, care pretind că schimbă în întregime felul de viaţă al unei ţări mari şi nu vor să aibă pe conştiinţă nici cea mai uşoară zgârietură.

Julien fu rechemat cu brutalitate la rolul lui. Doar nu ca să viseze şi să tacă fusese poftit la dejun într-o societate atât de aleasă!

Un fabricant de stămburi, retras din afaceri, membru corespondent al Academiei din Besançon şi al Academiei din Uzes, i se adresă, de la celălalt capăt al mesei, ca să-l întrebe dacă ceea ce vorbea lumea despre progresele lui uimitoare în studiul Noului Testament era adevărat.

Şi, deodată, se făcu tăcere; un Nou Testament latinesc se ivi ca prin minune în mâinile savantului membru a două academii. După ce Julien răspunse, fu citită, la întâmplare, o jumătate de frază în limba latină. El spuse restul pe de rost: memoria îl sluji cu credinţă, şi minunea aceasta fu admirată cu toată gălăgioasa însufleţire pe care o dă sfârşitul unui ospăţ. Julien se uita la chipurile sulemenite ale doamnelor: multe dintre ele erau destul de drăguţe. Mai ales nevasta perceptorului cântăreţ…

— Credeţi-mă că mi-e ruşine să vorbesc atâta latineşte în faţa doamnelor, spuse el privind-o. Dacă domnul Rubigneau, aşa se numea membrul celor două academii, ar avea bunăvoinţa să citească la întâmplare o frază latinească, în loc să răspund după textul latin, aş încerca să traduc pe nepregătite.

Această a doua probă îl ridică până la culmile gloriei.

Se aflau de faţă mai mulţi liberali bogaţi, fericiţi părinţi ai unor copii care ar fi putut să primească burse şi, în această calitate, convertiţi subit cu prilejul ultimelor predici ţinute la biserică. Dar, deşi dovediseră atâta fineţe politică, domnul de Rénal nu-i primise niciodată în casa lui. Oamenii aceştia cumsecade, care nu-l cunoşteau pe Julien decât după renumele lui şi pentru că îl văzuseră călare cu prilejul vizitei regelui ***, erau cei mai zgomotoşi admiratori ai săi. „Când or să se sature neghiobii ăştia să asculte stilul biblic, din care nu pricep o iotă?” se gândea Julien. Dar, dimpotrivă, stilul biblic îi distra, prin ciudăţenia lui, şi-i făcea să râdă. Lui Julien însă i se făcu silă.

Când bătu ora şase, se ridică grav şi vorbi despre un canon al noii teologii de Liguori{48} pe care trebuia să-l înveţe ca să i-l recite a doua zi părintelui Chélan.

— Căci profesiunea mea, adăugă el, zâmbind plăcut, e să-i fac pe alţii să spună pe de rost lecţiile, dar şi să le spun eu însumi.

Se râse mult, îl admirară; acesta-i spiritul la modă în Verrières. Julien se ridicase, vrând să plece, şi toată lumea îl urmă, deşi nu s-ar fi cuvenit, atât de mare e puterea geniului. Doamna Valenod îl mai reţinu încă un sfert de oră; trebuia neapărat să-i asculte copiii rostind pe dinafară din ceaslov: ei făcură cele mai caraghioase greşeli, dar numai Julien le observă şi se feri să le dea în vileag. „Habar n-au de cele mai elementare învăţături ale religiei!” gândi el. În sfârşit, salută şi crezu că va putea să scape; dar mai trebui să îndure şi o fabulă de La Fontaine.

— Scriitorul acesta e cu totul imoral, îi spuse Julien doamnei Valenod. Într-o anumită fabulă, despre jupânul Jean Chouart, îndrăzneşte să-şi râdă de lucruri care merită cel mai adânc respect. E aspru judecat de către cei mai pricepuţi comentatori.

Înainte de a pleca, Julien primi patru sau cinci invitaţii la masă. „Tânărul acesta ne cinsteşte judeţul”, spuneau cu glas tare oaspeţii înveseliţi, vorbind toţi odată. Şi merseră până acolo încât pomeniră despre votarea unei burse din fondurile comunale, ca să-i dea putinţa să-şi urmeze studiile la Paris.

Pe când ideea lor nesăbuită făcea să răsune sufrageria, Julien, călcând sprinten, ajunsese la poartă.

— Ah! pleavă omenească! exclamă el, cu voce înceată, de trei sau patru ori la rând, bucurându-se de aerul proaspăt de afară.

În clipa aceea se simţea cu totul aristocrat, el, pe care vreme îndelungată îl loviseră atâta zâmbetul dispreţuitor şi superioritatea mândră descoperită îndărătul tuturor dovezilor de politeţe primite în casa domnului de Rénal. Nu se putu împiedica să nu vadă uriaşa deosebire. „Chiar dacă am uita, îşi spunea el pe drum, chiar dacă am uita că e vorba de bani furaţi bieţilor deţinuţi pe care, pe deasupra, îl mai şi împiedică să cânte! A găsit oare vreodată de cuviinţă domnul de Rénal să le spună oaspeţilor cât costă sticla de vin adusă la masă? Şi domnul Valenod ăsta, când îşi înşiră proprietăţile, şi nu se mai opreşte înşirându-le, nu poate să pomenească despre casa lui, despre moşia lui etc., dacă e nevastă-sa de faţă fără să spună casa ta, moşia ta!

Iar doamna, atât de sensibilă la plăcerile de a avea proprietăţi, îl făcuse o scenă îngrozitoare în timpul mesei unui servitor care spărsese un pahar cu picior şi-i despere-chease una din duzini; servitorul îi răspunsese cu cea mai josnică neobrăzare.

„Ce adunătură! continuă Julien; chiar dacă mi-ar da jumătate din tot ce fură, tot n-aş vrea să trăiesc laolaltă cu ei. Într-o bună zi m-aş da de gol; n-aş fi în stare să-mi stăpânesc dispreţul pe care mi-l inspiră.”

Trebui, totuşi, potrivit poruncilor doamnei de Rénal, să la parte la mai multe ospeţe de acelaşi soi; Julien ajunse la modă; i se ierta uniforma din garda de onoare sau, mai curând, tocmai nesocotinţa aceasta era adevărata cauză a succeselor lui. Peste câtăva vreme nu se mai vorbi în Verrières decât despre cine va învinge în lupta pentru a-l avea pe tânărul cărturar: domnul de Rénal, sau directorul Aşezământului pentru săraci? Domnii