se spusese şi îl cerea, umil, sfatul. „Ticălosul ăsta nu mi-a spus, totuşi, cum se numeşte persoana care face oferta! O fi domnul Valenod… Te pomeneşti că el vede, în exilul meu la Verrières, efectul scrisorii anonime…

După ce expédie scrisoarea, Julien, mulţumit ca un vânător care, la şase dimineaţa, într-o minunată zi de toamnă, nimereşte într-o poiană plină de yânat, se duse să ceară sfatul părintelui Chélan. Dar, înainte de-a ajunge la preot, cerul, voind să-i mai facă o bucurie, i-l scoase în cale pe domnul Valenod, căruia nu-i ascunse faptul că c adânc mâhnit; un băiat sărman ca el aparţine trup şi suflet sfintei chemări sădite de cer în inima lui, dar chemarea nu e totul în lumea asta. Ca să munceşti cu vrednicie în via Domnului şi să nu fii cu totul mai prejos de atâţia savanţi părtaşi la muncă, trebuie învăţătură; trebuie să petreci la seminarul din Besançon doi ani foarte costisitori; e, deci, neapărată nevoie să faci economii, şi asta ar fi mult mai uşor dintr-o leafă de opt sute de franci plătită trimestrial, decât dintr-una de şase sute de franci pe care o cheltuieşti de la o lună la alta. Pe de altă parte, cerul, punându-l lângă copiii domnului de Rénal şi, mai ales, insuflându-i pentru ei o dragoste deosebită, nu părea să-i arate oare că nu se cuvine să părăsească educaţia lor pentru a altora?…

Julien atinse un grad atât de înalt în genul acesta de artă a vorbirii, care a înlocuit rapiditatea de acţiune din vremea Imperiului, încât, până la urmă, îl fu silă lui însuşi să-şi asculte cuvintele.

Când se întoarse acasă, găsi un valet al domnului Valenod; valetul, îmbrăcat în mare ţinută, îl căutase prin tot oraşul ca să-i aducă o invitaţie la masă pentru ziua aceea.

Julien nu călcase niciodată pragul domnului Valenod; câteva zile mai înainte nu se gândise decât cum ar face să-i tragă vreo câteva ciomege pe spinare fără să fie trimis în judecată. Deşi masa era anunţată la ora unu, Julien găsi că e mai cuviincios să se înfăţişeze la douăsprezece şi jumătate în cabinetul de lucru al domnului director al Aşezământului pentru săraci. Şi îl găsi, desfăşurându-şi toată importanţa, în mijlocul unui maldăr de dosare. Favoriţii lui negri şi groşi, chica enormă, fesul grecesc pus ştrengăreşte pe vârful capului, pipa cât toate zilele, papucii brodaţi, lanţurile groase de aur încrucişându-i-se peste piept în toate direcţiile şi toată găteala asta de bogătaş din provincie care se crede om cu mare trecere nu-l impresiona pe Julien; ba chiar se gândi şi mai mult la ciomegele pe care i le datora.

Oaspetele ceru să i se acorde cinstea de a fi prezentat doamnei Valenod; aceasta îşi făcea toaleta şi nu putea primi pe nimeni. În schimb, avu plăcerea să asiste la toaleta domnului director al Aşezământului pentru săraci. Trecură apoi la doamna Valenod, care, cu lacrimi în ochi, îl prezentă copiii. Doamna aceasta, una dintre cele mai cu vază din Verrières, avea o figură lătăreaţă şi bărbătească, peste care, cu ocazia acestei mari ceremonii, dăduse cu fard. Şi, tot timpul vizitei, doamna Valenod întruchipa din plin patosul matern.

Julien se gândea la doamna de Rénal. Neîncrederea lui îl făcea să fie totdeauna simţitor numai la amintirile stârnite de contraste, dar după aceea ele îl mişcau până la înduioşare. Înclinarea aceasta fu sporită şi de înfăţişarea locuinţei domnului Valenod. Îl duseră s-o viziteze. Toate câte se aflau acolo erau măreţe şi noi şi i se spuse preţul fiecărei mobile în parte. Dar Julien găsi în ele ceva josnic şi care mirosea a bani furaţi. Toţi ai casei, până şi slugile, păreau că se silesc să-şi potrivească o ţinută ca să nu fie dispreţuiţi.

Perceptorul oraşului, şeful impozitelor indirecte, comandantul de jandarmi şi încă vreo doi sau trei funcţionari publici sosiră împreună cu soţiile lor. După ei veniră câţiva liberali bogaţi. Trecură la masă. Julien, plictisit până-n gât, tocmai se gândea că, dincolo de peretele sufrageriei, se aflau bieţii deţinuţi din a căror raţie de carne pesemne că se ciupise ca să fie cumpărat tot luxul ăsta de prost-gust cu care voiau să-l năucească.

„Te pomeneşti că le-o fi foame acum”, îşi zise el; şi i se strânse gâtlejul. Îl fu cu neputinţă să mănânce şi aproape că nu se simţi în stare să vorbească. Dar peste un sfert de ceas fu şi mai rău din când în când se auzeau frânturi dintr-un cântec popular, cam grosolan, e drept, cântat de unul dintre deţinuţi. Domnul Valenod îl aruncă o privire unuia dintre servitorii lui îmbrăcaţi în mare ţinută; acesta dispăru şi, peste puţină vreme, cântecul amuţi. Tocmai atunci un valet îl turna lui Julien vin de Rin într-un pahar verde, de toată frumuseţea, iar doamna Valenod avea grijă să-i atragă atenţia că vinul costă nouă franci sticla, la faţa locului. Julien, ţinând paharul verde în mână, îi spuse domnului Valenod:

— Nu se mai aude cântecul acela urât.

— La naiba! Cred şi eu, îi răspunse directorul triumfător, am pus să li se astupe gura golanilor.

Cuvintele acestea fură prea tari pentru Julien; el avea purtările, dar n-avea încă inima oamenilor în mijlocul cărora trăia. Şi, în ciuda ipocriziei atât de des folosite, Julien simţi o lacrimă scurgându-i-se de-a lungul obrazului.

Încercă să-şi ascundă lacrima pe după paharul verde, dar îl fu cu neputinţă să cinstească vinul de Rin. „Să-l împiedice să cânte! îşi spunea el în gând. O, Doamne, şi tu înduri asta?!”

Din fericire, nimeni nu-i observă înduioşarea nepotrivită. Perceptorul cântase un cântec regalist, iar în timpul refrenului, intonat de toţi în cor, conştiinţa lui Julien îşi spunea: „Iată, deci, iată soarta murdară care te aşteaptă şi n-o să te bucuri de ea decât în asemenea condiţii şi în tovărăşia unor astfel de oameni! Poate vei avea o slujbă plătită cu douăzeci de mii de franci, dar va trebui ca, în timp ce te îndopi cu carne, să nu-l laşi să cânte pe bietul deţinut; vei da mese cu banii furaţi din