Puţin înainte de-a suna clopotul pentru masă, Julien se întoarse împreună cu copiii. La desert, după ce servitorii plecaseră, doamna de Rénal îi spuse cu un ton foarte rece:

— Mi-ai mărturisit dorinţa de a petrece două săptămâni la Verrières. Domnul de Rénal binevoieşte să-ţi îngăduie un concediu. Poţi pleca oricând vrei. Dar, ca să nu-şi piardă copiii vremea degeaba, ţi se vor trimite zilnic lecţiile lor şi le vei corecta.

— Sigur, adăugă domnul de Rénal cu un ton foarte acru, nu-ţi voi da mai mult de o săptămână.

Pe chipul lui, Julien desluşi zbuciumul unei inimi adânc chinuite.

— Încă nu s-a hotărât într-un fel sau altul, îi spuse Julien iubitei lui când rămaseră o clipă singuri în salon.

Doamna de Rénal îl povesti repede tot ce făcuse de dimineaţă şi până atunci.

— Amănuntele ţi le las pentru la noapte, mai spuse ea râzând.

„Perversitate de femeie! gândi Julien. Ce plăcere, ce instinct le împinge să ne înşele?”?

— Găsesc că dragostea te-a luminat şi te-a orbit în acelaşi timp, îl zise el cu oarecare răceală în glas. Astăzi te-ai purtat admirabil; dar e oare prudent să ne vedem la noapte? Casa asta e înţesată de duşmani; gândeşte-te la ura pătimaşă pe care mi-o poartă Élisa.

— Ura ei seamănă grozav cu indiferenţa pătimaşă pe care o ai tu pentru mine.

— Chiar dacă aş fi indiferent, şi tot ar trebui să te scap dintr-o primejdie în care eu te-am împins. Dacă, din întâmplare, domnul de Rénal i-ar vorbi Élisei, cu un singur cuvânt ea ar putea să-l facă să ghicească tot. Şi crezi că n-ar putea să se ascundă lângă odaia mea, înarmat până în dinţi?…

— Cum, nici măcar curaj n-ai?! făcu doamna de Rénal cu toată semeţia unei doamne nobile.

— Nu m-aş înjosi niciodată să vorbesc despre curajul meu, îi răspunse Julien rece. Ar fi o ticăloşie. Lumea n-are decât să mă judece după fapte. Dar, adăugă el, luându-i mâna, nu-ţi închipui cât de mult ţin la tine şi cât mă bucur că vom putea să ne luăm rămas bun înaintea crudei noastre despărţiri!

Cuvântul i-a fost dăruit omului

ca să-şi tăinuiască gândurile.

R. P. MALAGRIDA{47}

DE CUM SOSI LA VERRIÈRES, Julien se mustră pentru purtarea lui nedreaptă faţă de doamna de Rénal. „Aş fi dispreţuit-o ca pe o femeiuşcă dacă, din slăbiciune, n-ar fi reuşit în discuţia cu domnul de Rénal! Ştie să se descurce ca un adevărat diplomat, iar eu ţin cu învinsul care îmi e duşman. Fapta mea e plină de meschinărie burgheză; orgoliul îmi e atins fiindcă domnul de Rénal e tot bărbat şi, deci, face parte din ilustra şi vasta corporaţie căreia am cinstea să-i aparţin; nu sunt decât un dobitoc!”

Părintele Chélan refuzase locuinţele pe care liberalii cei mai cu vază din ţinut i le oferiseră pe întrecute atunci când destituirea din slujbă îl alungase de la parohie. Cele două odăi pe care le închiriase erau ticsite cu cărţi. Julien, voind să arate oamenilor din Verrières ce înseamnă un preot, luă de la taică-său o duzină de scânduri de brad şi le cără el însuşi în spinare de la un capăt la altul al străzii principale. Împrumută scule de la un vechi prieten şi întocmi îndată o bibliotecă pe care aşeză cărţile părintelui Chélan.

— Credeam că deşertăciunea lumii ti-a stricat sufletul, îi spunea bătrânul plângând de bucurie. Dar fapta asta răscumpără copilăria săvârşită cu uniforma aceea strălucitoare din garda de onoare, care ţi-a adus atâţia duşmani.

Domnul de Rénal poruncise ca Julien să locuiască la el. Nimeni nu bănui ce se întâmplase. A treia zi după sosirea la Verrières, Julien văzu venind, chiar în odaia lui, un personaj atât de însemnat ca domnul subprefect de Maugiron. Abia după două ceasuri întregi de flecăreală fără rost şi de văicăreli amare asupra răutăţii lumii, a lipsei de cinste din partea oamenilor care au în seamă administrarea banilor publici, a primejdiilor prin care trecea biata Franţa etc., etc. Julien întrezări, în sfârşit, motivul vizitei. Erau în capul scării, iar bietul preceptor, pe jumătate căzut în dizgraţie, îl conducea cu tot respectul cuvenit pe viitorul prefect al vreunui fericit judeţ, când acesta binevoi să se intereseze de averea lui, să-i laude modestia în privinţa pretenţiilor băneşti etc., etc. În slârşit, domnul de Maugiron, strângându-l în braţe cu aerul cel mai părintesc, îl propuse să-l părăsească pe domnul de Rénal şi să intre la un funcţionar care avea copii de educat şi care, ca şi regele Filip, mulţumea cerului nu atâta pentru că îl dăruise urmaşi, cât pentru că îl învrednicise să se nască în preajma domnului Julien. Preceptorul lor ar fi răsplătit cu opt sute de franci, plătibili nu lunar, „căci aşa nu e nobil, spuse domnul de Maugiron, ci trimestrial, şi totdeauna la începutul trimestrului”.

Veni şi rândul lui Julien care, de o oră şi jumătate, aştepta plictisit să ia cuvântul. Răspunsul lui desăvârşit şi, mai ales, lung ca un ordin în scris, lăsa să se înţeleagă totul, deşi nu spunea nimic precis. Ai fi putut găsi în el, totodată, respect pentru domnul de Rénal, veneraţie pentru localnicii din Verrières şi recunoştinţă pentru ilustrul subprefect. Subprefectul, uimit că găseşte un om şi mai iezuit decât el, încercă zadarnic să scoată ceva mai precis. Julien, încântat, folosi prilejul acesta ca să se exerseze şi îşi reîncepu discursul în alţi termeni. Niciodată vreun ministru cu darul vorbirii, care vrea să acopere sfârşitul unei şedinţe, când deputaţii par că vor să se trezească, n-a spus mai puţine lucruri în mai multe cuvinte. De-abia ieşi domnul de Maugiron, că Julien şi începu să râdă ca un nebun. Iar pentru a profita de verva lui de iezuit, îl scrise domnului de Rénal o scrisoare de nouă pagini, în care povestea tot ce i