la urma urmei rămâne tot ţăran, deseori necioplit şi lipsit de tact. În fiecare zi, crezându-se politicos, îmi face complimente exagerate şi de prost gust, învăţate pe dinafară din cine ştie ce roman…

— Nu citeşte niciodată romane, strigă domnul de Rénal. Asta o ştiu sigur, fiindcă am avut grijă să mă încredinţez, îţi închipui cumva că sunt un stăpân orb, care habar n-are ce se petrece în casa lui?

— Ei bine, dacă nu citeşte nicăieri complimentele caraghioase pe care mi le adresează, atunci le născoceşte singur, şi e cu atât mai rău pentru el. O fi vorbit despre mine pe tonul acesta la Verrières… Dar, fără să mergem atât de departe — adăugă doamna de Rénal părând că face o descoperire — o fi vorbit şi în faţa Élisei, ceea ce e ca şi cum ar fi vorbit în faţa domnului Valenod.

— Ah! făcu domnul de Rénal zguduind măsuţa şi făcând să răsune odaia cu o lovitură de pumn mai puternică decât dăduse vreodată până atunci, scrisoarea anonimă cu litere tipărite şi scrisorile lui Valenod au aceeaşi hârtie.

„În sfârşit!…” gândi doamna de Rénal; dar se arătă zdrobită la auzul descoperirii acesteia şi, neavând curaj să mai adauge niciun cuvânt, se aşeză departe, pe divan, în fundul salonului.

Acum bătălia era câştigată. Şi avu mult de furcă până când îl convinse pe domnul de Rénal să nu se ducă să-i vorbească presupusului autor al scrisorii anonime.

— Cum de nu-ţi dai seama că ar fi o stângăcie nemaipomenită dacă i-ai face scandal domnului Valenod fără să ai dovezi suficiente?! Eşti invidiat, domnule! A cui e vina? A însuşirilor pe care le ai cârmuirea înţeleaptă a comunei, clădirile pline de bun-gust pe care le ridici, zestrea adusă de mine şi, mai ales, faptul că putem nădăjdui la moştenirea bogată a scumpei mele mătuşi, moştenire a cărei mărime se exagerează mereu, astfel că eşti unul dintre cei mai de seamă oameni ai oraşului.

— Îmi uiţi obârşia nobilă, spuse domnul de Rénal zâmbind un pic.

— Eşti unul dintre gentilomii cei mai distinşi ai ţinutului, urmă cu grabă doamna de Rénal. Dacă regele ar fi fost liber şi ar fi putut să pună nobleţea la locul ce i se cuvine, fără îndoială că ai fi făcut parte din Camera pair-ilor. Şi, în situaţia aceasta strălucitoare, vrei să-i mai dai invidiei ceva de bârfit? A-i vorbi domnului Valenod despre anonima lui înseamnă a răspândi în întregul Verrières, ce spun? în întregul Besançon, în tot ţinutul că burghezul ăsta mărunt, primit poate printr-o nechibzuinţă în intimitatea unui Rénal, a găsit mijlocul să te ofenseze. Dacă scrisorile peste care ai dat ţi-ar dovedi că am răspuns la dragostea domnului Valenod, ai fi dator să mă ucizi, căci mi-as merita de-o sută de ori moartea, dar nu să-i arăţi lui mânie. Gândeşte-te că toţi vecinii abia aşteaptă un motiv de răzbunare, pentru că le eşti superior; gândeşte-te că în 1816 ai contribuit la unele arestări. Omul acela, refugiat pe acoperiş…

— Mă gândesc că n-ai nici stimă şi nici prietenie pentru mine, oftă domnul de Rénal cu toată amărăciunea pe care i-o trezea o asemenea amintire, că n-am fost pair!…

— Eu cred, dragul meu, urmă doamna de Rénal zâmbitoare, că voi fi mai bogată decât tine, că îţi sunt soaţă de doisprezece ani şi că, pe temeiul acesta, am dreptul să fiu şi eu ascultată, mai ales în problema de astăzi. Dacă ţii la un oarecare domn Julien mai mult decât la mine, adăugă ea cu o silă prost ascunsă, sunt gata să plec la mătuşa mea, să-mi petrec o iarnă acolo.

Cuvintele acestea, spuse la timpul şi cu tonul potrivit, cuprindeau o hotărâre neclintită care încerca să se înconjoare de politeţe; ele îl convinseră pe domnul de Rénal. Dar, după cum e obiceiul în provincie, mai vorbi multă vreme, revenind asupra tuturor argumentelor; soţia sa îl lăsă să vorbească, fiindcă glasul lui mai păstra încă urme de mânie. În sfârşit, două ceasuri de flecăreală inutilă istoviră puterile unui bărbat pe care furia îl frământase o noapte întreagă. Şi hotărî felul cum avea să se poarte faţă de domnul Valenod, fată de Julien si chiar fată de Élisa.

O dată sau de două ori, în timpul scenei acesteia neobişnuite, doamna de Rénal era cât pe ce să se simtă oarecum înduioşată de nenorocirea întru totul reală a bărbatului care, vreme de doisprezece ani, îi fusese prieten. Dar adevăratele pasiuni sunt egoiste. De altfel, ea aştepta clipă de clipă mărturisirea în legătură cu scrisoarea anonimă primită în ajun, şi mărturisirea aceasta nu veni. Ca să poată fi pe deplin sigură de sine, doamna de Rénal ar fi avut nevoie să cunoască ideile sugerate omului de care îl depindea soarta. Căci, în provincie, soţii sunt stăpânii opiniei. Un bărbat care se vaită devine caraghios, fapt din ce în ce mai puţin primejdios în Franţa; dar soţia lui, dacă el nu-i dă bani, ajunge lucrătoare cu câţiva gologani pe zi, şi până şi sufletele milostive stau la îndoială dacă s-o primească sau nu la muncă.

O cadână dintr-un harem, la urma urmelor, poate să-şi îndrăgească sultanul; el e atotputernic şi ea n-are nicio nădejde că-i va putea înlătura autoritatea prin cine ştie ce mijloace rafinate. Răzbunarea stăpânului e cumplită, sângeroasă, dar e ostăşească, mărinimoasă o lovitură de pumnal pune capăt la toate. Un soţ însă, în veacul al XIX-lea, îşi ucide nevasta cu ajutorul dispreţului public, închizându-i toate uşile saloanelor.

Simţământul primejdiei se trezi cu tărie în sufletul doamnei de Rénal de îndată ce se întoarse în încăperile ei. Dezordinea din odăi o izbi: broaştele tuturor cufăraşe-lor, atât de drăguţe, fuseseră sparte; câteva bucăţi din parchet fuseseră scoase. „Ar fi fost fără cruţare fată de mine! îşi spuse ea. Să strice parchetul din lemn colorat, care-i place atât de mult! Când vreunul din copii intră aici cu ghetuţele ude, el se face foc şi pară. Acum l-a stricat pentru totdeauna!” Priveliştea furiei acesteia alungă repede din inima doamnei de Rénal ultimele mustrări