— Domnule, îi răspunse ea în cele din urmă, îţi vorbesc ca o femeie crunt lovită în onoarea ei, adică în ce are mai scump.

Doamna de Rénal îşi păstră sângele rece neclintit în tot timpul discuţiei acesteia penibile, de care depindea posibilitatea de-a mai trăi încă sub acelaşi acoperiş cu Julien. Căuta ideile pe care le socotea cele mai potrivite ca să îndrume furia oarbă a soţului ei. Rămăsese nesimţitoare la toate ocările ce-i fuseseră adresate, ba nici nu le ascultase măcar, căci atunci se gândea la Julien. „O să fie oare mulţumit de mine?”

— Ţărănuşul ăsta, pe care noi l-am copleşit cu atenţii şi chiar cu daruri, poate că n-are nicio vină, spuse ea în cele din urmă, dar nu-i mai puţin adevărat că el mi-a prilejuit cea dintâi jignire… Când am citit mârşăvia cuprinsă în scrisoare, m-am jurat că sau el, sau eu îţi vom părăsi casa.

— Vrei neapărat să iasă scandal, să ajungem amândoi de râsul lumii? Dai apă la moară multora din Verrières…

— E drept, toată lumea pizmuieşte bunăstarea la care înţelepciunea ocârmuirii tale a ştiut să ridice familia noastră şi oraşul… Ştii ce? Am să-l pun pe Julien să-ţi ceară un concediu şi să plece o lună de zile la negustorul acela de lemne din munţi, prieten vrednic de-un lucrător mărunt ca el.

— Nu care cumva s-o faci, vorbi domnul de Rénal destul de potolit. Ceea ce îţi cer, înainte de toate, e să nu-i spui o vorbă. Cum nu eşti în stare să te stăpâneşti, ne-ai împinge la ceartă… doar ştii cât e de ţâfnos domnişorul ăsta!

— Julien n-are pic de tact, urmă doamna de Rénal. O fi el învăţat, tu te pricepi la asemenea lucruri, dar, în adâncul sufletului, tot ţăran rămâne. În ce mă priveşte, am o părere proastă despre el din ziua când a refuzat s-o ia pe Élisa, care îl asigura oarecare stare, şi asta sub motiv că, din când în când, ea îl vizitează în taină pe domnul Valenod.

— Ah! se minună domnul de Rénal ridicând din sprâncene, aşa ţi-a spus Julien?

— Nu, nu tocmai aşa, mi-a vorbit totdeauna despre sfânta chemare pe care o simte pentru altar; dar, crede-mă, prima chemare a tinerilor ăstora e să aibă ce mânca. Mi-a dat de înţeles destul de lămurit că ştie despre vizitele tainice ale Élisei.

— Şi eu, eu habar n-aveam de ele! făcu domnul de Rénal înfuriindu-se iar şi apăsând fiecare cuvânt. În casa mea se petrec lucruri despre care nu ştiu nimic… Cum?! A fost ceva între Élisa şi Valenod?

— De! e o poveste veche, dragul meu, îi răspunse doamna de Rénal râzând, şi poate că nu s-a întâmplat nimic rău între ei. Era pe vremea când bunul nostru prieten Valenod nu s-ar fi supărat deloc dacă lumea din Verrières ar fi crezut că între mine şi el s-a statornicit o mică dragoste platonică.

— M-am gândit eu o dată la asta, strigă domnul de Rénal plesnindu-se peste frunte furios şi trecând de la o descoperire la alta. Dar tu de ce nu mi-ai spus nimic?

— Trebuia oare să împing la ceartă doi prieteni pentru o toană a îngâmfării scumpului nostru director? Cărei femei din lumea bună nu i-a trimis el câteva scrisori grozav de spirituale şi chiar niţel curtenitoare?

— Nu cumva ţi-o fi scris?

— Domnul Valenod scrie mult.

— Arată-mi scrisorile, imediat, îţi poruncesc să mi le arăţi! Şi domnul de Rénal se înălţă cât putu mai mult.

— Ba asta n-am s-o fac, îi răspunse ea cu o blândeţe care mergea aproape până la nepăsare. Am să ţi le arăt altă dată, când ai să fii mai cuminte.

— La dracu! Ai să mi le arăţi chiar acuma! strigă domnul de Rénal ameţit de furie şi, totuşi, mai fericit decât fusese de douăsprezece ceasuri încoace.

— Dar îmi juri că n-o să te cerţi niciodată cu directorul Aşezământului pentru săraci din pricina scrisorilor acestora? îl întrebă doamna de Rénal foarte serioasă.

— Cu ceartă sau fără ceartă, pot să-i iau din mâini copiii găsiţi! Dar vreau scrisorile, chiar acum, continuă el furios. Unde sunt?

— Într-un sertar al măsuţei mele de scris… Cheia, însă, fii sigur că n-am să ţi-o dau.

— Mă pricep eu să-l sparg! strigă domnul de Rénal alergând către odaia soţiei sale.

Şi, într-adevăr, sparse cu o daltă preţioasa măsuţă de mahon noduros, adusă de la Paris, pe care o freca deseori cu pulpana hainei, când i se părea că zăreşte vreo pată pe ea.

Doamna de Rénal urcă în grabă cele o sută douăzeci de trepte ale hulubăriei; prinse colţul unei batiste albe la una din gratiile de fier ale ferestruicii. Era cea mai fericită dintre femei. Cu ochii în lacrimi, se uita spre coama împădurită a muntelui. „Fără îndoială, îşi spunea ea, de sub unul din fagii aceia stufoşi, Julien îmi pândeşte semnalul îmbucurător.” Vreme îndelungată încercă să asculte, apoi blestemă ţârâitul monoton al greierilor şi cântecul păsărelelor. Fără zgomotul acesta supărător, un strigăt de bucurie, ţâşnit dintre stâncile cele mari, s-ar fi auzit până aici. Privirea ei nesăţioasă înghiţea panta imensă, colorată în verde şi unită ca o pajişte, pe care o formau vârfurile copacilor. „Cum de nu-i dă prin gând să născocească vreun semnal ca să-mi arate că fericirea lui e la fel de mare ca si a mea?” îşi spunea ea înduioşată. Şi nu se coborî din hulubărie decât atunci când o cuprinse teama că soţul ei ar putea veni s-o caute acolo.

Îl găsi furios. Citea frazele nesărate ale domnului Valenod, puţin obişnuite să fie citite cu atâta emoţie.

Prinzând o clipă când, printre exclamaţiile soţului, izbuti să strecoare o vorbă, doamna de Rénal spuse:

— Eu tot sunt de părere că ar fi mai bine ca Julien să plece într-o călătorie. Oricât talent ar avea el la latină,