vom certa, şi toate astea au să se întâmple înainte de a-şi fi moştenit mătuşa. Ce-au să mai râdă de mine atunci! Nevastă-mea îşi iubeşte copiii şi, până la urmă, toată averea le va fi trecută lor. Iar eu voi fi bătaia de joc a oraşului. Cum, o să zică lumea, n-a fost măcar în stare să se răzbune pe nevastă-sa?! N-ar fi mai sănătos să rămân doar cu bănuielile şi să nu scormonesc nimic? Atunci, însă, mi-aş lega mâinile şi n-aş mai putea s-o învinuiesc de nimic.”

O clipa mai târziu, domnul de Rénal, împins de vanitatea lui rănită, îşi aminti cu de-amănuntul toate mijloacele pomenite la biliard, în salonul Cazinoului sau al Cercului nobililor din Verrières, când vreun isteţ întrerupe jocul ca să se mai înveselească pe socoteala vreunui soţ încornorat. Cât de crude i se părură atunci glumele de soiul acesta!

„Doamne! De ce nu-i moartă nevastă-mea?! Aşa, ar fi cu neputinţă să mai râdă cineva de mine. De ce nu sunt eu văduv? M-aş duce să-mi petrec şase luni la Paris, în cea mai aleasă societate.” După clipa asta de fericire, stârnită de ideea văduviei, gândurile i se reîntoarseră la mijloacele de-a afla adevărul. Să aştearnă oare la miezul nopţii, după ce s-o culca toată lumea, un strat de tărâţe în faţa uşii lui Julien? A doua zi dimineaţă, pe lumină, ar vedea urmele paşilor.

„Metoda asta nu face doi bani, îşi spuse el deodată, furios. Păcătoasa de Élisa ar zări tărâţele, şi imediat toată casa ar şti că sunt gelos.”

Într-o altă povestire auzită la Cazinou, soţul se încredinţase că e încornorat lipind cu puţină ceară un fir de păr care închidea ca un sigiliu uşa nevestei şi pe aceea a iubitului ei.

După atâtea ore de frământare, mijlocul acesta de a-şi limpezi soarta i se păru, hotărât, cel mai bun şi se gândi să-l folosească; dar tocmai atunci se întâlni, la colţul unei alei, cu femeia pe care ar fi dorit s-o vadă moartă.

Ea se întorcea din sat. Fusese să asculte slujba la biserica din Vergy. După o tradiţie foarte nesigură pentru filosofii cu mintea rece, dar pe care doamna de Rénal o credea, bisericuţa folosită astăzi se spunea că ar fi fost, odinioară, capela seniorului din Vergy. Ideea aceasta o obsedase pe doamna de Rénal tot timpul cât socotise că trebuie să se roage în bisericuţă. Şi-l închipuia întruna pe soţul ei ucigându-l pe Julien la vânătoare, ca din întâmplare, şi apoi, seara, silind-o să-i mănânce inima.

„Soarta mea atârnă de ceea ce-o să gândească el când mă va asculta, îşi spunea doamna de Rénal. După sfertul acesta de oră fatal, poate că nu voi mai găsi prilejul să-i vorbesc. El nu e un înţelept, nu se lasă condus de raţiune, aşa că aş putea, cu mintea mea slabă, să prevăd ce va face şi ce va răspunde. Va hotărî soarta noastră, a tuturora, căci are puterea s-o facă. Dar soarta depinde şi de iscusinţa mea, de felul cum voi şti să îndrum ideile ciudate şi pline de toane ale omului acestuia pe care mânia îl orbeşte şi-l face să vadă lucrurile numai pe jumătate. Doamne, am nevoie de multă iscusinţă şi de calm! De unde să le iau?”

Calmul şi-l regăsi ca prin farmec când intră în grădină şi-şi zări de departe soţul. Părul şi veşmintele lui răvăşite arătau că nu dormise. Ea îi dete o scrisoare dezlipită, dar împăturită. Domnul de Rénal, fără s-o deschidă, îşi privi soţia cu ochi de nebun.

— Iată o mârşăvie, începu doamna de Rénal, o mârşăvie pe care un individ suspect şi care pretindea că te cunoaşte şi că-ţi datorează recunoştinţă mi-a înmânat-o pe când treceam prin spatele grădinii notarului. Îţi cer un singur lucru: să-l trimiţi acasă, imediat, pe domnul Julien!

Doamna de Rénal se grăbi să-şi arate dorinţa, poate ceva mai înainte decât s-ar fi cuvenit, ca să scape odată de groaznica perspectivă de-a fi nevoită să rostească aceste cuvinte. Şi o cuprinse bucuria văzând câtă plăcere îl făcea soţului său. După fixitatea privirii aţintite asupra ei, îşi dădu seama că Julien ghicise adevărul. Dar, în loc s-o mâhnească realitatea vădită a nenorocirii, se gândi „Câtă inteligenţă! Ce tact desăvârşit! Şi încă la un tânăr fără experienţă! Unde n-ar putea ajunge mai târziu cu aceste calităţi? Vai, şi atunci succesele îl vor face să mă uite!”

Clipa de admiraţie faţă de bărbatul adorat îl înlătură cu totul tulburarea.

Şi se felicită pentru pasul făcut. „Am fost demnă de Julien”, îşi spuse ea cu o dulce şi tainică voluptate.

Fără să scoată un cuvânt, de teamă ca nu cumva să se angajeze, domnul de Rénal privea cea de-a doua scrisoare anonimă, alcătuită, dacă cititorul îşi aminteşte, din litere imprimate şi lipite pe o hârtie bătând în albastru. „îşi bat joc de mine în toate felurile”, gândea domnul de Rénal, istovit.

„Alte insulte de citit, şi toate din cauza neveste-mii!” Abia se putu stăpâni să n-o copleşească cu ocările cele mai grosolane; perspectiva moştenirii din Besanşon izbuti să-l oprească, însă cu mare greutate. Ros de dorinţa de-a se agăţa de ceva, mototoli ce-a de-a doua scrisoare anonimă şi începu să se plimbe cu paşi mari. Simţea nevoia să se depărteze de nevastă-sa. Peste câteva clipe, se întoarse lângă ea, mai liniştit.

— Trebuie să iei o hotărâre şi să-l dai afară pe Julien, spuse ea deîndată. La urma urmei, nu-i decât fiul unui lucrător. O să-l despăgubeşti cu câţiva franci şi cum, altminteri, e învăţat, o să-şi găsească lesne o slujbă, de pildă la domnul Valenod, sau la subprefectul de Maugiron, care are copii. Aşa, n-o să-i pricinuieşti niciun rău…

— Vorbeşti ca o proastă ce eşti! izbucni domnul de Rénal cu o voce înfricoşătoare. Parcă te poţi aştepta să găseşti bun-simţ la o femeie? Nu daţi pic de atenţie, niciodată, lucrurilor care cer judecată. Habar n-aveţi de nimic! Nepăsarea şi lenea nu vă dau ghes decât la prins fluturi, voi, neputincioaselor, pe care din nefericire trebuie să vă avem în familiile noastre!…

Doamna