cât se poate de bine castelul de la Vergy. Faţada o zugrăvise în alb, iar ferestrele aveau nişte jaluzele verzi de toată frumuseţea. Domnul de Rénal găsi o clipă de mângâiere sufletească gândindu-se la măreţia castelului. Adevărul este că silueta clădirii se zărea de la trei sau patru leghe depărtare, spre paguba conacelor sau a aşa-ziselor castele din vecinătate, cărora le fusese lăsată umila culoare cenuşie dăruită de timp.

Domnul de Rénal se putea bizui doar pe lacrimile şi pe mila unuia dintre prietenii săi, epitrop al parohiei; dar bietul om era un nătâng care plângea din orice. Şi, totuşi, el era singura scăpare.

„Nu există nenorocire mai mare decât a mea! îşi spuse domnul de Rénal cu turbare. Ce singur sunt!”

„E cu putinţă oare, se întrebă omul acesta într-adevăr vrednic de plâns, e cu putinţă oare ca, în nenorocirea mea, să n-am măcar un prieten căruia să-i cer sfatul? Căci simt că-mi pierd minţile! Ah, Falcoz! ah! Ducros”, exclamă el cu amărăciune. Aşa se numeau doi prieteni ai lui din copilărie, pe care şi-i îndepărtase din trufie, în 1814. Nu erau nobili, iar domnul de Rénal ar fi vrut să înlăture tonul de egalitate folosit între ei încă de pe când erau copii.

Unul dintre ei, Falcoz, bărbat inteligent şi inimos, negustor de hârtie la Verrières, cumpărase o tipografie în capitala judeţului şi scotea un ziar. Congregaţia hotărâse să-l ruineze: ziarul fusese condamnat, iar lui Falcoz îl fusese retras brevetul de tipograf. În aceste triste împrejurări, el încercase, pentru prima oară după zece ani, să-i scrie domnului de Rénal. Şi primarul din Verrières socotise că se cuvenea să-i răspundă ca un roman: „Dacă ministrul regelui mi-ar face cinstea să mă întrebe, i-aş spune: ruinaţi-i fără milă pe toţi tipografii din provincie şi puneţi monopol pe tipografii, ca pe tutun”. De scrisoarea aceasta, trimisă unui prieten intim şi admirată pe vremuri de întregul Verrières, domnul de Rénal îşi amintea acum cu groază. „Cine ar fi crezut că, având rangul, averea şi decoraţiile mele, o voi regreta într-o bună zi?” în focul pornirilor acestora de mânie, când împotriva lui însuşi, când împotriva a tot ce-l înconjura, domnul de Rénal petrecu o noapte îngrozitoare; dar, din fericire, nu se gândi să-şi pândească soţia.

„Sunt obişnuit cu Louise, îşi spunea el. Ea îmi cunoaşte toate treburile. Chiar dacă mâine as fi liber să mă însor, n-aş găsi cu cine s-o înlocuiesc.” Şi se complăcea să-şi închipuie soţia nevinovată; felul acesta de-a vedea lucrurile nu-l obliga să dovedească tărie de caracter şi-i convenea mai mult; parcă nu s-au mai văzut atâtea femei bârfite!

„Dar ce! se înfuria el deodată, pornind să umble de colo-colo; să îndur ca şi când aş fi un om de nimic, un coate-goale, să îndur ca ea să-şi râdă de mine împreună cu amantul ei?! Să rabd ca întregul Verrières să mă batjocorească pe faţă pentru bunătatea mea fără margini? Câte nu s-au mai spus despre Charmier?! (Aşa se numea un soţ cu faimă de încornorat în tot ţinutul.) Când îl pomeneşte cineva numele, nu zâmbesc oare toţi? E avocat bun, dar cine vorbeşte vreodată despre talentul lui oratoric? Ah! Charmier! spun oamenii, Charmier al lui Bernard! Şi-l numesc astfel după numele celui care îl necinsteşte.”

„Mulţumesc lui Dumnezeu, gândea apoi domnul de Rénal, mulţumesc lui Dumnezeu că n-am nicio fată şi că felul cum o voi pedepsi pe mamă n-o să dăuneze viitorului copiilor. L-aş putea prinde pe ţărănuş cu nevastă-mea şi i-aş putea ucide pe amândoi; în cazul acesta, tragicul aventurii ar înlătura poate aspectul ridicol.” Ideea îl plăcu; o urmări în toate amănuntele. „Codul penal e de partea mea şi, orice s-ar întâmpla, congregaţia şi prietenii mei din juriu au să mă scape.” îşi pipăi cuţitul de vânătoare, care era foarte ascuţit; dar ideea de a vărsa sânge îl sperie.

„Aş putea să-l cotonogesc bine pe neobrăzatul ăsta de preceptor şi să-l iau la goană; dar ce scandal ar mai fi atunci în Verrières, şi chiar în tot ţinutul! După condamnarea ziarului lui Falcoz, când redactorul-şef a ieşit din închisoare, am pus şi eu umărul ca să-şi piardă postul plătit cu şase sute de franci. Se zice că scribul ăsta cutează să se arate din nou prin Besançon; te pomeneşti că ar fi în stare să-şi râdă de mine cu dibăcie şi în aşa fel încât să-mi fie imposibil să-l dau în judecată. Să-l dau în judecată!… Obrăznicătura ar insinua în mii de feluri că a spus adevărul. Un bărbat de neam mare şi care îşi ţine rangul, ca mine, este urât de toată plebea. Mi-aş vedea numele în ziarele acelea îngrozitoare din Paris… O, Doamne! Ce prăpastie! Să văd străvechiul nume de Rénal târât în mocirla ridicolului… Dacă voi călători vreodată, va trebui să-mi schimb numele… Cum?! Să-mi părăsesc numele ăsta care îmi aduce gloria şi puterea? Asta-i culmea mizeriei!

Dacă nu-mi ucid nevasta şi dacă doar o alung cu ocară, mătuşă-sa din Besançon îl va pune în palmă toată averea ei. Nevastă-mea o să se ducă să trăiască la Paris cu Julien; asta o să se afle la Verrières şi voi fi luat drept un nătărău.”

Nefericitul soţ observă apoi, după lumina alburie a lămpii, că se iveau zorile şi ieşi în grădină să respire puţin aer proaspăt. În clipa aceea era aproape hotărât să nu facă scandal, gândindu-se mai ales că un scandal i-ar umple de bucurie pe bunii lui prieteni din Verrières.

Plimbarea prin grădină îl mai linişti puţin. „Nu, îşi spuse el, n-o să mă despart de nevastă-mea; am prea multă nevoie de ea.” Şi îşi închipui, cu groază, ce-ar însemna casa fără nevastă-sa, căci n-avea altă rudă în afară de marchiza de R…, o bătrână neroadă şi răutăcioasă.

Îi veni în minte o idee foarte înţeleaptă, dar îndeplinirea ei cerea cu mult mai multă tărie de caracter decât avea bietul om. „Dacă nu-mi alung nevasta, îşi zise el, mă cunosc: într-o bună zi, într-o împrejurare când m-o scoate din sărite, am să-i amintesc că m-a înşelat. Ea e mândră, ne