care te iubesc atât de mult, vor veni să te vadă. Doamne! simt că-mi iubesc şi mai mult copiii fiindcă le eşti drag. Ce remuşcări! Cum au să sfârşească toate?… Mi se rătăceşte mintea… în sfârşit, înţelegi cum să te porţi; fii blând, politicos, nu le arăta dispreţ oamenilor acestora neciopliţi, te rog în genunchi: ei ne vor hotărî soarta. Nu te îndoi nici o clipă că soţul meu o să se poarte cu tine altfel de cum îl va porunci opinia publică.

Tu ai să-mi faci rost de scrisoarea anonimă; înarmează-te cu răbdare şi cu o pereche de foarfece. Taie dintr-o carte cuvintele de mai jos, lipeşte-le apoi pe coala de hârtie albăstruie, pe care ţi-o trimit alăturat; o am de la domnul Valenod. Aşteaptă-te la o percheziţie; arde paginile cărţii ciuruite. Dacă nu găseşti cuvinte gata făcute, ai răbdare şi formează-le, literă cu literă. Ca să n-ai multă bătaie de cap, ţi-am compus o scrisoare anonimă foarte scurtă. Vai, dacă nu mă iubeşti, după cum mă tem, ce lungă trebuie să ţi se pară scrisoarea mea!

 

SCRISOARE ANONIMĂ

«Doamnă,

Toate micile dumitale uneltiri sunt cunoscute; dar persoanele care au interes să le înăbuşe sunt înştiinţate. Dintr-un rest de prietenie, te sfătuiesc să te lepezi cu totul de ţărănuşul dumitale. Dacă ai să fii destul de cuminte s-o faci, soţul dumitale va crede că înştiinţarea primită îl minte şi-l vom lăsa în greşeala lui. Gândeşte-te că îţi cunosc taina. Tremură, nefericito! Acum va trebui mers drept faţă de mine.»

Când vei termina de lipit cuvintele din scrisoare (ai recunoscut în ele felul de-a vorbi al directorului?), ieşi din casă, ne vom întâlni.

Mă voi duce în sat şi mă voi întoarce părând tulburată; de fapt, chiar voi fi aşa. Doamne! ce îndrăznesc să fac! şi toate astea fiindcă ţie ţi s-a părut că ghiceşti o scrisoare anonimă. În sfârşit, cu faţa răvăşită, îi voi da soţului meu scrisoarea, spunându-i că mi-a înmânat-o un necunoscut. Tu du-te şi te plimbă cu copiii pe drumul dinspre pădure şi nu te întoarce până la ora mesei.

Din vârful stâncilor, poţi vedea turnul hulubăriei. Dacă lucrurile merg bine, voi pune acolo o batistă albă; dacă nu, n-o să pun nimic.

Oare inima ta, nerecunoscătorule, n-o să te facă să găseşti vreun mijloc de a-mi spune că mă iubeşti, înainte să pleci la plimbare? Orice s-ar întâmpla, fii sigur de-un lucru: după despărţirea noastră definitivă, n-am să mai trăiesc nicio zi măcar. Ah! mamă rea! Am scris două vorbe goale, dragă Julien. Nu le simt deloc; în clipa asta nu mă pot gândi decât la tine şi le-am scris doar ca să nu mă dojeneşti. Acum, când sunt ameninţată să te pierd, la ce m-aş mai preface? Da, mai bine să crezi că am inimă de fiară, decât să mint în faţa bărbatului pe care îl ador! Am minţit destul în viaţa mea. Fie, te iert dacă nu mă mai iubeşti. N-am timp să-mi recitesc scrisoarea. Pentru mine, mi se pare o nimica toată să plătesc cu viaţa zilele fericite petrecute în braţele tale. Tu ştii că ele mă vor costa şi mai mult.”

 

Capitolul XXI                                          Dialog cu un stăpân

 

Alas, our frailty is the cause, not we:

For such as we are made of, such we be{46}.

TWELFTH NIGHT

 

TIMP DE O ORĂ ÎNTREAGĂ, JULIEN adună cuvintele cu o plăcere de copil. Pe când ieşea din odaie, îşi întâlni elevii împreună cu doamna de Rénal; ea luă scrisoarea cu o simplitate şi un curaj ce dovedeau un calm înspăimântător.

— S-a uscat lipiciul îndeajuns? îl întrebă.

„Oare asta să fie femeia înnebunită de remuşcări? gândi Julien. Ce planuri are acum?” Era însă prea mândru ca s-o întrebe, dar niciodată, poate, n-o plăcuse atât.

— Dacă lucrurile sfârsesc rău, mi se va lua totul, adăugă ea cu acelaşi sânge rece. Îngroapă caseta asta undeva, în munte; poate că într-o zi o să-mi fie singura avere. Şi îl dădu o casetă mică, de sticlă, îmbrăcată în marochin roşu, plină cu aur şi câteva diamante. Acum, pleacă, îi spuse.

Îmbrăţişa copiii şi-l sărută de două ori pe cel mai mic dintre ei. Julien stătea neclintit. Doamna de Rénal se îndepărtă cu paşi repezi şi fără să-l privească.

Din clipa când deschisese scrisoarea anonimă, viaţa domnului de Rénal devenise un chin. Atât de zguduit nu mai fusese din timpul duelului pe care trebuise să-l aibă în 1816 şi, ca să vorbim drept, gândul că ar putea primi un glonte îl făcuse atunci mai puţin nefericit decât era acum. Domnul de Rénal cerceta scrisoarea pe toate părţile: „Nu cumva e scrisă de-o femeie? Şi dacă este, ce femeie a scris-o?” Se gândea, rând pe rând, la toate femeile din Verrieres pe care le cunoştea, fără să-şi poată fixa bănuielile asupra vreuneia. „S-o fi dictat un bărbat? Care bărbat?” Aici, aceeaşi nesiguranţă; era pizmuit şi, fără îndoială, urât de cei mai mulţi dintre bărbaţii pe care îl cunoştea. „Trebuie să-mi întreb nevasta”, gândi el din obişnuinţă, ridicându-se de pe fotoliul unde se prăbuşise.

„Doamne! îşi spuse de îndată ce se ridică şi se lovi cu palma peste frunte, de ea mai ales trebuie să mă feresc; acum îmi e duşman.” Şi, de mânie, îl podidiră lacrimile.

Printr-o dreaptă cumpănire a uscăciunii sufleteşti din care e formată toată înţelepciunea practică a provincialilor, domnul de Rénal se temea cel mai mult, în clipa aceea, tocmai de cei doi prieteni ai lui mai intimi.

„În afară de ei, mai am poate încă vreo zece prieteni.” Şi îi trecu în revistă, socotind pe rând cât l-ar căina fiecare. „La toţi, la toţi o să le facă cea mai mare plăcere nenorocirea mea!” spuse el furios. Din fericire, domnul de Rénal se credea foarte invidiat, şi nu fără pricină. În afară de casa atât de frumoasă din oraş, pe care regele *** o cinstise pentru totdeauna culcându-se sub acoperişul ei, îşi orânduise