s-a ostenit deloc să-i sucească minţile. S-a purtat şi cu doamna de Rénal la fel de rece cum se poartă de obicei.

Élise băgase de seamă abia la ţară ce se petrecea, dar era sigură că legătura dura de mai multă vreme.

— Nici vorbă că de asta n-a vrut să mă la atunci, mai spuse ea amărâtă. Şi, proasta de mine, m-am dus să-i cer sfatul doamnei şi s-o rog să vorbească cu el…

În aceeaşi seară, domnul de Rénal primi din oraş, o dată cu ziarul, o lungă scrisoare anonimă care îl aducea la cunoştinţă, în cele mai mici amănunte, ce se petrecea în casa lui. Julien îl văzu pălind şi aruncându-i priviri pline de ură pe când citea misiva scrisă pe hârtie albăstruie. Cât ţinu seara, primarul nu-şi mai reveni din tulburarea lui. Degeaba îl făcu Julien curte, cerându-i lămuriri asupra obârşiei celor mai nobile familii din Burgundia.

 

Capitolul XX                                       Scrisorile anonime

 

Do not give dalliance

Too much the rein: the strongest

oaths are straw

To the fire i' the blood{44}.

TEMPEST

 

CAM PE LA MIEZUL NOPŢII, PE când ieşeau din salon, Julien găsi prilejul să-i spună iubitei sale

— La noapte nu ne vedem. Soţul tău are bănuieli. Aş putea să jur că scrisoarea aceea lungă, pe care o citea oftând, e o scrisoare anonimă.

Din fericire, Julien îşi încuia odaia cu cheia. Doamnei de Rénal îl trăsni ideea nebună că avertismentul lui n-ar fi decât un pretext ca să n-o vadă. Îşi pierdu cu desăvârşire minţile şi, la ora obişnuită, veni la uşa lui. Julien, care auzise zgomotul pe coridor, suflă neîntârziat în lampă. Cineva se căznea să-i deschidă uşa. Să fie doamna de Rénal? Să fie soţul gelos?

A doua zi, de cu zori, bucătăreasa, care ţinea la Julien, îl aduse o carte pe a cărei copertă el citi aceste cuvinte scrise în italieneşte: Guardate alia pagina 130{45}.

Pe Julien imprudenţa aceasta îl înfricoşa. Căută pagina 130 şi găsi, prinsă cu un ac, scrisoarea de mai jos, scrisă în grabă, scăldată în lacrimi şi cu numeroase greşeli de ortografie. De obicei, doamna de Rénal scria foarte îngrijit: amănuntul acesta îl mişcă şi-l făcu să uite pentru o clipă groaznica ei lipsă de prevedere.

„N-ai vrut să mă primeşti în noaptea asta? Sunt clipe când îmi vine a crede că nu ţi-am citit niciodată până în fundul sufletului. Privirile tale mă înspăimântă. Mi-e frică de tine. Doamne! oare nu m-ai iubit niciodată? Atunci soţul meu n-are decât să ne descopere dragostea şi să mă închidă pe vecie într-o temniţă, la ţară, departe de copiii mei. Poate că aşa vrea Dumnezeu. M-aş prăpădi curând. Dar tu ai fi un monstru!

Nu mă iubeşti? Te-au plictisit nebuniile, remuşcările mele, nelegiuitule?! Vrei să mă pierzi? îţi spun eu, lesne, cum. Du-te, arată scrisoarea asta în tot oraşul, sau mai bine arat-o numai domnului Valenod. Spune-i că te iubesc, ba nu, să nu rosteşti asemenea blasfemie, spune-i că te ador, că pentru mine viaţa n-a început decât în clipa când te-am văzut; că în cele mai nebuneşti ceasuri ale tinereţii mele nici n-am visat măcar fericirea pe care ţi-o datorez; că îţi jeffesc viaţa mea, sufletul meu. Tu ştii că-ţi jertfesc şi mai mult chiar. Dar se pricepe oare omul acela la jertfe? Spune-i, spune-i ca să-i faci în ciudă, că puţin îmi pasă de toţi răuvoitorii şi că pentru mine nu există decât o singură nenorocire pe lumea asta, nenorocirea de a-l vedea schimbându-se pe singurul om care mă leagă de viaţă. Ce fericire pentru mine să o pierd, să i-o pot dărui ca jertfă şi să nu mă mai tem pentru copiii mei.

Fii sigur, scumpul meu, că dacă există o scrisoare anonimă, ea vine de la fiinţa asta odioasă, care vreme de şase ani m-a urmărit cu vocea-i grosolană, povestindu-mi despre cum ştie să sară călare, despre înfumurarea lui neroadă, înşiruindu-mi la nesfârşit toate însuşirile lui.

Dar există, într-adevăr, o scrisoare anonimă? Răule, iată ce voiam să discut cu tine. Dar nu, bine ai făcut. Strângându-te în braţe, poate pentru cea din urmă oară, n-aş fi putut niciodată să discut cu mintea limpede, cum fac atunci când sunt singură. De-acum înainte, fericirea noastră nu va mai fi atât de uşoară. Te va necăji asta? Da, în zilele când nu vei primi vreo carte plăcută de la domnul Fouqué. Jertfa s-a împlinit; mâine, fie că există sau nu o anonimă, îl voi spune şi eu soţului meu că am primit una şi că trebuie, deîndată, să-ţi ofere o ieşire convenabilă, să găsească vreun pretext onorabil şi, cât mai curând, să te trimită la rudele tale.

Vai, dragul meu, vom fi despărţiţi două săptămâni, poate chiar o lună! Du-te; recunosc, vei suferi la fel de mult ca şi mine. Dar, în sfârşit, iată singurul mijloc de-a înlătura urmările scrisorii anonime. Nu e prima pe care a primit-o soţul meu, şi încă pe socoteala mea. Vai, cum mai râdeam până acum de ele!

Toată purtarea mea are drept scop să-l facă pe soţul meu să se gândească la faptul că scrisoarea vine de la domnul Valenod; sunt sigură că el a trimis-o. Dacă pleci de la noi, rămâi neapărat în Verrières. Am să fac în aşa fel ca soţului meu să-i vină ideea să stea două săptămâni acolo, ca să le dovedească nerozilor că nu există răceală între mine şi el. Odată la Verrières, împrieteneşte-te cu toată lumea, chiar şi cu liberalii. Ştiu că toate doamnele te vor căuta.

Nu cumva să te cerţi cu domnul Valenod, nici să nu-i tai urechile, cum spuneai într-o zi; dimpotrivă, poartă-te cât mai frumos cu el. Principalul e să se creadă la Verrières că vei intra la Valenod sau la oricare altul pentru educarea copiilor.

Asta n-o s-o rabde niciodată soţul meu. Dar chiar dacă va trebui s-o facă, ei bine, tu cel puţin vei locui la Verrières şi te voi vedea uneori. Copiii mei,