şi te pierzi odată cu el. Niciodată, după ocara asta, nu va mai fi numit deputat. Dacă rămân, mă crezi cauza morţii copilului şi te stingi de durere. Vrei să încerci ce-ar însemna plecarea mea? Dacă vrei, am să mă pedepsesc pentru păcatul nostru, părăsindu-te timp de o săptămână.

Mă voi duce să o petrec în sihăstrie, oriunde vei dori. La mănăstirea Bray-le-Haut, de pildă; dar jură-mi că, atâta timp cât voi lipsi, n-o să-i mărturiseşti nimic soţului tău. Gândeşte-te că, dacă spui cuiva, nu voi mai putea să mă întorc.

Îi făgădui, Julien plecă, dar fu chemat înapoi peste două zile.

— Fără tine e cu neputinţă să-mi ţin jurământul. Dacă nu eşti aici să-mi porunceşti mereu cu privirea să tac, am să-i vorbesc. Fiecare ceas din viaţa asta mârşavă mi se pare că durează o zi.

În sfârşit, cerul se milostivi de mama această nefericită, încetul cu încetul, Stanislas scăpă de primejdie. Dar gheaţa era spartă, mintea ei cunoscuse adâncimea păcatului săvârşit, şi nu mai putu să-şi recapete echilibrul. Remuşcările rămaseră, si ele deveniră ceea ce trebuiau să fie într-o inimă atât de cinstită. Viaţa i se preschimbă în rai şi în iad totodată: iad când nu-l vedea pe Julien, rai când se afla la picioarele lui.

— Nu-mi mai fac nicio iluzie, îi spunea ea chiar în clipele când îndrăznea să se lase cu totul în voia dragostei. Sunt osândită, sunt osândită fără putinţă de iertare. Tu eşti tânăr, te-au ademenit farmecele mele şi cerul te poate ierta; dar eu sunt osândită. Cunosc asta după un semn sigur. Mă tem: cine nu s-ar teme în faţa priveliştii iadului? Dar, în fundul inimii, nu-mi pare rău. Mi-aş săvârşi din nou păcatul dacă ar fi s-o iau de la început. Să nu mă pedepsească Dumnezeu în lumea asta lovindu-mi copiii, şi aş avea mai mult decât merit. Dar măcar tu, dragul meu Julien, eşti oare fericit? întrebă ea după o clipă. Găseşti că te iubesc îndeajuns?

Neîncrederea şi orgoliul lui Julien, care aveau nevoie mai ales de o dragoste plină de jertfe, pieriră în faţa unei jertfe atât de mari, atât de neîndoielnice şi făcute clipă de clipă. Julien o adora pe doamna de Rénal. „Deşi e nobilă, iar eu sunt fiul unui lucrător, mă iubeşte… în mintea ei nu sunt un simplu servitor cu funcţii de amant.” Dar, îndepărtându-şi teama aceasta, Julien căzu prada nebuniilor dragostei, tuturor îndoielilor ei ucigătoare.

— Cel puţin să te fac fericit în puţinele zile câte le mai avem de petrecut împreună! îi spunea doamna de Rénal, văzându-l că se îndoieşte de iubirea ei. Să ne grăbim; poate că mâine nu voi mai fi a ta. Dacă cerul m-ar pedepsi lovindu-mi copiii, degeaba aş căuta să trăiesc numai pentru a te iubi, fără să-mi dau seama că păcatul meu îl ucide. N-aş putea supravieţui unei asemenea lovituri. Chiar dacă aş vrea, tot n-aş putea: mi-aş pierde minţile. Ah, dacă aş putea să iau asupra mea păcatul tău, aşa cum tu voiai, cu atâta mărinimie, să iei asupră-ţi boala lui Stanislas!

Această mare criză morală schimbă natura simţământului care-l lega pe Julien de doamna de Rénal. Dragostea nu-i fu doar admiraţie în faţa frumuseţii, ci orgoliul că era a lui.

De aici înainte, fericirea fu pentru ei de o natură cu mult superioară, iar flacăra care îl mistuia deveni cu mult mai puternică. Cunoscură clipe de adevărată nebunie. Fericirea lor ar fi părut cu mult mai mare în ochii lumii. Dar nu-şi mai regăseau plăcuta seninătate, extazul fără nori, plăcerea uşoară din primele timpuri ale dragostei lor, când ea nu se temea decât că Julien n-o iubeşte îndeajuns. Fericirea lor avea câteodată înfăţişarea crimei.

În clipele cele mai luminoase şi, aparent, cele mai liniştite:

— Ah! Dumnezeule mare! Văd iadul! striga pe neaşteptate doamna de Rénal, strângându-i mâna lui Julien cu un gest convulsiv. Ce chinuri înfiorătoare! Şi le-am meritat, pe bună dreptate! îl strângea şi se lipea de el, cum se lipeşte iedera de zid.

Degeaba încerca Julien să-i liniştească sufletul zbuciumat. Doamna de Rénal îl lua mâna şi i-o acoperea de sărutări. Apoi, căzând din nou într-o visare neagră:

— Iadul, spunea ea, iadul ar fi o izbăvire pentru mine; aş mai avea măcar în lumea asta câteva zile de trăit cu tine; dar iadul aici, pe pământ, moartea copiilor mei… Şi totuşi, poate că acesta va fi preţul pentru iertarea păcatului… Oh, Doamne! nu-mi cere atât de mult pentru izbăvirea mea. Bieţii copii nu ţi-au greşit cu nimic; eu, numai eu sunt vinovată: iubesc un bărbat care nu-mi este soţ.

Julien o vedea apoi liniştindu-se, în aparenţă. Doamna de Rénal încerca să la vina asupra ei, nevoind să-i învenineze viaţa celui pe care îl iubea.

În mijlocul acestor frământări ale dragostei, pricinuite rând pe rând de remuşcări şi de plăcere, zilele treceau pentru ei cu iuţeala fulgerului. Julien îşi pierdu obiceiul de a chibzui.

Domnişoara Élise se ducea din când în când la Verrières, pentru un mic proces pe care-l avea acolo. Îl găsi pe domnul Valenod pornit împotriva lui Julien. Camerista îl ura pe Julien şi-i vorbea deseori despre el directorului Aşezământului pentru săraci.

— Dacă v-aş spune adevărul, m-aţi nenoroci, domnule, îi mărturisi ea într-o zi domnului Valenod. Stăpânii se înţeleg întotdeauna între ei când e vorba de lucruri importante… Şi unele destăinuiri nu le sunt niciodată iertate bieţilor servitori…

După frazele acestea obişnuite, pe care nerăbdătoarea curiozitate a domnului Valenod găsi mijlocul să le scurteze, el află lucruri cât se poate de umilitoare pentru orgoliul lui.

Doamna de Rénal, femeia cea mai distinsă din tot ţinutul, femeia pe care el o înconjurase cu atâtea atenţii vreme de şase ani şi, din nefericire, în văzul şi auzul tuturor, femeia atât de mândră, al cărei dispreţ îl făcuse de atâtea ori să roşească, se încurcase cu un pui de lucrător deghizat în preceptor. Şi ca nimic să nu lipsească ciudei domnului director al Aşezământului pentru săraci, doamna de Rénal îşi adora amantul.

— Dar, adăugă camerista oftând, domnul Julien nu