Julien fu adânc mişcat. Nu putea să vadă în deznădejdea ei nici făţărnicie şi nici exagerare. „îşi închipuie că, iubindu-mă pe mine, îşi ucide copilul, şi totuşi, nefericita mă iubeşte mai mult decât pe copilul ei. Iată, fără doar şi poate, cum o ucide remuşcarea. Iată măreţia în sentimente. Dar cum de-am putut să-i inspir o asemenea dragoste, eu, atât de sărac, atât de prost crescut, atât de neştiutor, ba, câteodată, atât de grosolan în purtări?”

Într-o noapte, copilul se simţi mai rău ca oricând. Pe la două dimineaţa, domnul de Rénal veni să-l vadă. Micuţul, mistuit de febră, era grozav de roşu şi nu-şi putu recunoaşte tatăl. Deodată, doamna de Rénal se aruncă la picioarele soţului ei. Julien îşi dădu seama că are să mărturisească totul şi să se piardă pentru totdeauna.

Din fericire, purtarea ei ciudată nu-i fu pe plac domnului de Rénal.

— La revedere, la revedere! îi spuse el plecând.

— Nu, ascultă-mă, îi strigă soţia îngenuncheată dinaintea lui şi căutând să-l oprească. Află tot adevărul. Eu sunt aceea care îmi ucid copilul. Eu i-am dat viaţă şi eu i-o răpesc. M-a pedepsit cerul; în faţa lui Dumnezeu sunt vinovată de crimă. Trebuie să mă pierd şi să mă umilesc singură; poate că jertfa asta va potoli mânia Domnului.

Dacă domnul de Rénal ar fi avut imaginaţie, ar fi priceput totul.

— Închipuiri, spuse el îndepărtându-şi soţia, care căuta să-i îmbrăţişeze genunchii. Toate astea nu sunt decât închipuiri! Julien, mâine, în zori, să trimiţi după medic.

Şi plecă să se culce. Doamna de Rénal se prăbuşi în genunchi, aproape leşinată, împingându-l cu un gest convulsiv pe Julien, care voia s-o ajute.

Julien rămase uimit.

„Iată, deci, adulterul! îşi spuse el. E cu putinţă oare ca mincinoşii de popi… să aibă dreptate? Ei, care săvârşesc atâtea păcate, sa aibă parte de cunoaşterea adevăratei teorii a păcatului? Mare ciudăţenie!…”

De douăzeci de minute, de când plecase domnul de Rénal, Julien îşi vedea iubita cu capul sprijinit de pătuţul copilului, împietrită şi aproape leşinată. „Iată o femeie cu fire aleasă, ajunsă în culmea nefericirii, fiindcă m-a cunoscut pe mine”, îşi spuse el.

„Orele trec repede. Ce pot face pentru ea? Trebuie să mă hotărăsc. Aici nu e vorba de mine. Ce-mi pasă de oameni şi de banalele lor prefăcătorii? Ce-aş putea face pentru ea?… S-o părăsesc? Dar aş lăsa-o singură, pradă celui mai cumplit chin. Automatul ăsta de bărbat pe care îl are mai mult îl face rău decât o ajută. O să-i spună cine ştie ce vorbă aspră, fiindcă e necioplit, şi ea poate înnebuni, se poate arunca pe fereastră. Dacă o părăsesc, dacă nu mai veghez asupra ei, o să-i mărturisească totul. Şi, cine ştie, cu toată moştenirea pe care i-o aduce nevastă-sa, s-ar putea ca el să facă scandal. Ba te pomeneşti că ar fi în stare, Doamne-Dumnezeule! să-i spună tot c…-lui ăstuia de popă Maslon, care a găsit în boala unui copilaş de şase ani un motiv să nu se mai mişte de-aici, şi nu fără un scop anumit. În suferinţa si în teama ei fată de Dumnezeu, uită tot ce ştie despre om şi nu-l mai vede decât pe preot.”

— Pleacă, îi spuse pe neaşteptate doamna de Rénal, deschizând ochii.

— Mi-aş da de o mie de ori viaţa ca să aflu ce ţi-ar fi mai de folos acum, îi răspunse Julien: niciodată nu te-am iubit mai mult, îngerul meu scump, sau, mai bine-zis, abia din clipa asta încep să te ador aşa cum meriţi. Ce m-aş face departe de tine şi cu gândul că eu ţi-am pricinuit nefericirea! Dar să nu mai vorbim despre suferinţele mele. Am să plec, da, am să plec, dragostea mea. Dar dacă te părăsesc, dacă n-am să mai veghez asupra ta, dacă n-am să mă mai aflu mereu între tine şi soţul tău, tu ai să-i mărturiseşti totul şi ai să te pierzi. Gândeşte-te cu ce ocară o să te alunge din casă; întregul Verrières, întregul Besançon au să vorbească despre scandalul ăsta. Toată vina va cădea asupra ta şi niciodată n-o să mai poţi spăla ocara…

— Asta şi vreau, strigă ea. Am să sufăr? Cu atât mai bine.

— Dar prin scandalul ăsta îngrozitor ai să-l nenoroceşti şi pe el!

— Dar mă umilesc pe mine însămi, mă tăvălesc în mocirlă şi poate că aşa îmi salvez copilul. Umilirea mea în ochii tuturor va fi, poate, o pocăinţă publică. Atât cât îmi îngăduie slăbiciunea mea să judec, nu-i oare asta cea mai mare jertfă pe care i-o pot aduce Domnului?… Şi poate că el se va îndura să-mi primească umilirea şi să-mi lase copilul! Arată-mi o altă jertfă mai grea; sunt gata s-o fac.

— Lasă-mă pe mine să mă pedepsesc. Şi eu sunt vinovat. Vrei să mă călugăresc? Asprimea vieţii din mănăstire va domoli poate mânia Dumnezeului tău… Vai, Doamne, de ce nu pot să iau asupra mea boala lui Stanislas…

— Ah! îl iubeşti! strigă doamna de Rénal ridicându-se şi aruncându-i-se în braţe.

Dar, în aceeaşi clipă, îl respinse cu groază.

— Te cred! Te cred! continuă ea, căzând iar în genunchi. O, singurul meu prieten! O, de ce nu eşti tu tatăl lui Stanislas! Atunci n-aş mai păcătui atâta iubindu-te mai mult decât pe copilul tău.

— Vrei să-mi îngădui să rămân şi să te iubesc, de acum înainte, ca un frate? E singura ispăşire înţeleaptă şi ea poate domoli mânia Celui de sus.

— Dar eu, strigă ea ridicându-se, prinzând în palme capul lui Julien şi ţinându-l în faţa ochilor, la distanţă; dar eu te-aş iubi ca pe un frate? Aş avea oare puterea să te iubesc ca pe un frate?

— Te voi asculta, îi spuse el căzându-i la picioare, te voi asculta, orice mi-ai porunci; asta e tot ce-mi rămâne de făcut. Mintea mi-e întunecată; nu văd nicio cale de ales. Dacă te părăsesc, îl mărturiseşti tot soţului tău