creştine, că ochii voştri au văzut pe unul dintre cei mai mari regi ai pământului îngenuncheat dinaintea slujitorilor Domnului celui atotputernic şi cumplit. Iar slujitorii lui, fiinţe slabe, prigonite şi ucise aici, pe pământ, aşa cum vedeţi prin rana încă sângerândă a sfântului Clement, vor triumfa în ceruri. Nu-i aşa, fete creştine, că vă veţi aminti de-a pururi ziua aceasta şi că-i veţi urî pe cei fără de credinţă? De-a pururi veţi fi credincioase Dumnezeului atât de mare si de necruţător, dar bun.

Rostind cuvintele acestea, episcopul se ridică autoritar.

— Îmi făgăduiţi? le întrebă el, întinzând braţul, cu un aer inspirat.

— Făgăduim, răspunseră fetele izbucnind în lacrimi.

— Vă primesc făgăduiala, în numele Domnului celui necruţător! adăugă episcopul cu un glas ca de tunet.

Iar ceremonia luă sfârşit.

Regele, el însuşi, plângea. Abia după multă vreme Julien se linişti îndeajuns ca să întrebe unde se aflau osemintele sfântului, trimise de la Roma lui Filip cel Bun, duce de Burgundia. I se spuse că erau ascunse în fermecătoarea statuie de ceară.

Maiestatea-sa binevoi să îngăduie ca domnişoarele care îl însoţiseră în capelă să poarte o panglică roşie, având brodate pe ea următoarele cuvinte: URĂ CELOR FĂRĂ CREDINŢĂ, ADORAŢIE VEŞNICĂ.

Domnul de La Mole împărţi zece mii de clondire cu vin ţăranilor. Seara, la Verrières, liberalii găsiră prilej să facă luminaţii de-o sută de ori mai frumoase decât regaliştii. Înainte de a pleca, regele îl vizită pe domnul de Moirod.

 

Capitolul XIX                                                  A gândi înseamnă a suferi

 

Caracterul grotesc al întâmplărilor

de toate zilele vă ascunde adevărata

durere a patimilor.

BARNAVE

 

PUNÂND LA LOCUL LOR MOBILELE obişnuite în odaia în care fusese găzduit domnul de La Mole, Julien găsi o foaie de hârtie foarte groasă, împăturită în patru. Citi în josul primei pagini:

„Excelenţei-sale, domnului marchiz de La Mole, pair al Franţei, Cavaler al ordinelor regelui” etc., etc. Era o cerere, scrisă cu litere mari, stângace.

 

„DOMNULE MARCHIZ,

Am avut toată viaţa principii religioase. Pe vremea asediului din 93{43}, afurisită fie-i amintirea, am fost la Lyon, expus loviturii ghiulelelor. Mă împărtăşesc; mă duc în toate duminicile la slujba de la biserica parohială. Nu am lipsit niciodată de la slujbele de Paşti, nici chiar în anul 93, afurisită fie-i amintirea. Bucătăreasa mea — înainte de revoluţie aveam slugi — bucătăreasa mea găteşte de post vinerea. În Verrières mă bucur de stima tuturor şi, îndrăznesc să spun, pe merit. La procesiuni merg sub baldachin, alături de părintele-paroh şi de domnul primar. La sărbătorile mai deosebite port o lumânare mare, cumpărată din banii mei. Adeverinţe pentru toate acestea există la Paris, la ministerul de Finanţe. Cer domnului marchiz biroul de loterie din Verrières, care nu se poate să nu rămână, peste puţin timp, vacant, într-un fel sau altul, titularul fiind foarte bolnav şi altminteri votând cu duşmanii la alegeri etc.

DE CHOLIN”

 

Pe marginea cererii se afla o notă semnată De Moirod şi care începea astfel:

Am avut cinstea să vă vorbesc trecuta zi despre omul de ispravă care face această cerere etc.

„Va să zică chiar dobitocul de Cholin îmi arată ce cale trebuie să urmez”, îşi spuse Julien.

La o săptămână după trecerea regelui *** prin Verrières, mai presus decât numeroasele minciuni, răstălmăcirile prosteşti, discuţiile ridicole etc., etc., al căror subiect fuseseră rând pe rând regele, episcopul de Agde, marchizul de La Mole, cele zece mii de clondire cu vin, nefericitul de Moirod căzut de pe cal şi care, în nădejdea unei decoraţii, nu ieşi din casă o lună după cădere, mai presus de orice, deci, se vorbeşte despre nemaipomenita neruşinare de a-l fi cocoţat în garda de onoare pe Julien Sorel, fiul unui cherestegiu. În privinţa asta trebuia să-i fi auzit pe bogaţii fabricanţi de stămburi cum, de dimineaţa până seara, răguşeau la cafenea propovăduind egalitatea. Nelegiuirea săvârşită era pusă pe seama femeii aceleia mândre, adică pe seama doamnei de Rénal. Pricina? Ochişorii dulci şi obrăjorii atât de rumeni ai preoţelului Sorel o arătau mai mult decât era nevoie.

Curând după întoarcerea la Vergy, Stanislas-Xavier, cel mai mic dintre copii, căzu la pat; şi, deîndată, doamna de Rénal fu cuprinsă de remuşcări groaznice. Era prima oară când se căia amar şi neîncetat pentru dragostea ei; părea că înţelege, ca printr-un miracol, în ce ticăloşie se lăsase târâtă. Deşi evlavioasă din fire, nu se gândise până atunci cât de greu păcătuise în faţa Domnului.

Pe vremuri, la mănăstirea Sacré-Coeur, îl iubise pe Dumnezeu cu patimă; şi acum se temea de el cu aceeaşi tărie. Zbuciumul care îl sfâşia inima era cu atât mai cumplit, cu cât spaima ei nu avea nimic raţional. Julien îşi dădu seama că orice încercare de a i-o înlătura, în loc s-o liniştească, o scotea din minţi; doamnei de Rénal i se părea că ascultă vocea iadului. Totuşi, cum Julien îl iubea şi el pe micul Stanislas, era firesc să-i vorbească despre boala lui; dar boala se agrava curând. Atunci, remuşcările neîntrerupte îl răpiră doamnei de Rénal până şi somnul; ea se cufundă într-o tăcere sălbatică: dacă ar fi deschis gura, şi-ar fi mărturisit păcatul în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

— Te implor, îi spunea Julien de cum rămâneau singuri, te implor, nu vorbi.nimănui; lasă-mă să-ţi aud numai eu spovedania suferinţelor. Dacă mă mai iubeşti, nu vorbi: vorbele tale nu pot înlătura febra lui Stanislas.

Dar cuvintele de mângâiere nu ajutau la nimic: el nu ştia că doamna de Rénal îşi vârâse în cap că, pentru a potoli mânia lui Dumnezeu, trebuia sau să-l urască pe Julien, sau să-şi vadă copilul murind. Şi tocmai pentru că simţea că nu-şi putea urî amantul era ea atât de nefericită.

— Pleacă de lângă mine, îi spuse ea într-o zi lui Julien; în numele cerului, părăseşte casa aceasta: prezenţa ta aici îmi ucide fiul. Dumnezeu mă pedepseşte, adăugă ea în şoaptă, mă pedepseşte şi e drept. Am păcătuit crunt