― Secret, spuse Deitz. Ai de gând să mă scuturi din nou? Dacă asta te face să te simţi mai bine, dă-i drumul.

Stu nu zise nimic, dar felul în care se uită la Deitz îl făcu pe acesta să-şi lase privirile în jos şi să înceapă să se joace cu nişte cute ale pantalonilor.

― Sunt în viaţă, recunoscu el, şi ai să-i poţi vedea peste o vreme.

― Ce se întâmplă la Arnette?

― Se află în carantină.

― Şi acolo a murit lume?

― N-a murit nimeni.

― Minţi.

― Îmi pare rău că gândeşti astfel.

― Când scap de aici?

― Nu ştiu.

― E secret? întrebă Stu cu amărăciune.

― Nu, pur şi simplu nu se ştie acest lucru. Din câte se pare, nu te-ai molipsit. Vrem să ştim de ce. După aceea eşti liber să pleci unde vrei.

― Pot să mă bărbieresc? Mă mănâncă.

Deitz zâmbi şi-i răspunse:

― Dacă-l laşi pe Denninger să-şi reia analizele, voi trimite imediat o ordonanţă să te bărbierească.

― Pot să mă descurc şi singur, fac treaba asta de când aveam cincisprezece ani.

Deitz clătină ferm din cap.

― Cred că nu este posibil.

Stu îi zâmbi rece.

― Vă temeţi că am să-mi tai gâtul?

― Hai să spunem că...

Stu îl întrerupse cu o criză de tuse uscată şi puternică. Se încovoie din cauza efortului.

Pe Deitz păru să-l străbată un curent electric. Sări de pe pat ca un arc şi străbătu distanţa până la uşa etanşă de-ai fi zis că nu mai atinge pământul cu picioarele. Apoi cotrobăi prin buzunar după cheia pătrăţoasă şi o introduse în broască.

― Nu te pierde cu firea, îl sfătui Stu blând. Mă prefăceam.

Deitz se întoarse încet spre el. Se schimbase la faţă. Buzele i se subţiaseră de furie, iar privirile îi aruncau fulgere.

― Ce-ai făcut?

― Mă prefăceam, îi spuse Stu cu un zâmbet şi mai larg.

Deitz se apropie de el cu paşi şovăitori. Îşi strânse pumnii, desfăcu mâinile, apoi şi le strânse din nou.

― Dar de ce? Ce ţi-a venit să faci una ca asta?

― Îmi pare rău, îi zâmbi Stu. E secret.

― Fir-ai să fii de ticălos, spuse Deitz puţin nedumerit.

― Nu mai sta. Du-te şi spune-le că pot să-şi continue analizele.

Petrecu cea mai bună noapte a lui de când îl aduseseră aici. Şi avu un vis extrem de intens. Visase întotdeauna foarte mult – şi soţia lui se plângea că izbea în toate părţile şi mormăia în somn – dar încă nu avusese un vis ca acesta.

Se făcea că se află pe un drum de ţară, exact la limita dintre asfalt şi piatra de un alb strălucitor. Soarele de vară bătea cu toată forţa. Pe ambele laturi ale drumului creştea porumb verde, cât vedeai cu ochii. Exista şi un indicator, dar el nu putea fi citit din cauza prafului. Se auzea croncănitul strident al corbilor, venind de la distanţă. Ceva mai aproape de el, cineva cânta la o chitară acustică, ciupind coardele cu degetele. Vic Palfrey se pricepea la chitară, cânta chiar destul de bine.

Ăsta este locul unde ar trebui să ajung, gândi Stu ca prin ceaţă. Da, ăsta-i locul, precis.

Ce cântec se auzea? „Beautiful Zion”? „The Fields of My Father’s Home”? „Sweet Bye an Bye”? O melodie oarecare pe care şi-o amintea din copilărie, un cântec pe care-l asocia în mintea lui cu scufundarea completă în apă şi prânzurile luate la iarbă verde. Dar nu reuşea să-şi aducă aminte care anume.

Apoi muzica se opri. Un nor acoperi soarele. Începu să i se facă frică. Începu să simtă că se petrecea ceva teribil, ceva mai rău decât ciuma, focul sau cutremurul. În porumb exista ceva, şi acel ceva stătea la pândă. Din porumb îl pândea ceva întunecat.

Se uită într-acolo şi distinse doi ochi roşii, arzând, undeva departe, printre umbrele din porumb. Ochii îl umpleau de acea groază paralizantă, totală, pe care o simte probabil găina în prezenţa nevăstuicii. Este el, îi trecu prin minte. Omul fără faţă. Sfinte Dumnezeule! O, nu, Sfinte Dumnezeule!

Visul se destrămă şi se trezi cu un sentiment de tulburare şi de dislocare, iar apoi de uşurare. Se duse la baie şi pe urmă se apropie de fereastră. Privi afară, la lună. Se întoarse în pat, dar nu reuşi să adoarmă decât o oră mai târziu. Atâta porumb, gândi el pe jumătate aţipit. Pesemne că era în Iowa sau Nebraska, sau poate în nordul Kansasului. Însă el nu fusese în viaţa lui în niciunul dintre locurile acelea.

Era ora 11:45. Prin fereastra minusculă, ca de cazemată, nu răzbătea nicio urmă de lumină. Deitz stătea singur în cămăruţa ce-i servea drept birou, cu cravata desfăcută şi cu nasturele de la guler desfăcut. Îşi ridicase picioarele pe biroul anodin, din metal, iar în mână ţinea un microfon. Pe birou se găsea un magnetofon Wollensack demodat, ale cărui role se roteau neîncetat.

„Sunt colonelul Deitz”, rosti el. „Sunt amplasat la spitalul special din Atlanta cod PB-2. Acesta este raportul 16, referitor la Project Blue, problema Princess/Prince. Acest raport, dosarul şi problema se află sub regim strict secret, clasificare 2-2-3, numai pentru barosani. Dacă n-ai calificarea necesară ca să te ocupi de acest material, du-te-n mă-ta, băiete.”

Se opri şi-şi permise să închidă ochii, pentru o clipă. Rolele îşi continuară mişcarea lor lină, îndeplinind perfect toate corecţiile electrice şi magnetice necesare.

„Prince m-a speriat teribil în această seară”, continuă el în cele din urmă. „Nu intru în amănunte; restul îl veţi afla din raportul lui Denninger, care va fi mai mult decât încântat să aibă ocazia să povestească. Bineînţeles, o stenogramă a conversaţiei mele cu Prince se va alia pe discul de telecomunicaţie, împreună cu o transcriere a acestei benzi, realizată la 23.45. Atât de tare m-am enervat, încât am fost la un pas să-l lovesc, pentru că m-a speriat de era să fac pe mine. Dar acum nu mai sunt supărat. Individul m-a obligat să mă pun în postura lui şi, pentru câteva clipe, am ştiut ce înseamnă să tremuri ca varga. Dacă faci abstracţie de faptul că pe dinafară arată ca Gary Cooper, este un bărbat inteligent şi foarte independent. Dacă aşa va considera el potrivit, va născoci tot