Antim se opri și o privi din nou, pe deasupra ochelarilor, derutat.

— N-ați avut noroc de elevi, Maestre. Cine a venit să învețe cu d-stră? Tot felul de premianți. Premiul I și Premiile II. Poate chiar și cîțiva cu Premiul III. Dar ceilalți, Maestre? Ceilalți? repetă ea subliniind cuvîntul și apropiindu-și mai mult fața de el.

— Adică cum, ceilalți?

— Da, Maestre, ceilalți, cei mistuiți de ambiție și urmăriți de nenoroc, cei mai numeroși de altfel. Ca Horia Grădișteanu bunăoară, de care n-a auzit nimeni pentru că s-a sinucis la optsprezece ani. Sau ca Maria Da Maria. Asta, Maria Daria Maria, sînt eu, adăugă coborînd glasul. Dar la școală mi se spunea Maria Da Maria…

— Trebuie să ne grăbim, că altminteri riscăm să…

— Lăsați-mă pe mine să duc violoncelul, îl întrerupse.

Gestul fusese atît de neașteptat, încît nu se împotrivi. Încurcat, își duse amîndouă mîinile în jurul gîtului, încercînd să-și potrivească fularul sub gulerul ridicat al pardesiului.

— Dacă aș fi avut cu zece ani mai puțin, m-aș fi supărat, spusese.

— V-ați fi supărat și acum, îl întrerupse ea din nou, dacă ar fi fost altcineva, un alt gen de femeie, vreau să spun. N-are importanță dacă ar fi fost tînără sau mai puțin tînără. Diferența nu trebuie căutată în vîrsta femeilor, ci în destinul lor.

Se opri brusc și strînse violoncelul cu amîndouă brațele, lipindu-l de corp.

— Maestre! exclamă cu un glas sugrumat, parcă ar fi fost gata să izbucnească în plîns. Maestre, dacă nu l-ați cunoscut pe Horia, atunci aveți în fața dumneavoastră ființa cea mai înzestrată și cea mai orgolioasă, aproape bolnavă de ambiție, dar și cea mai urmărită de nenoroc pe care ați întîlnit-o vreodată în viața dumneavoastră. Au fost zile întregi cînd nici nu îndrăzneam să trec strada: știam că are să mă răstoarne o mașină; Maestre, simțeam mașina de departe, de la zeci de metri, o simțeam cum mă răstoarnă și-mi strivește degetele. Degetele, Maestre, degetele astea pe care, dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul… pentru că de ani de zile căutam o slujbă care să-mi îngăduie să iau cîteva lecții particulare cu dumneavoastră, orice fel de slujbă, cît ar fi fost de anostă sau dezgustătoare, numai degetele să mi le cruțe; ani de zile am tot căutat, și între timp trăiam din mila unuia și altuia, căci nici garderobieră la un local de noapte n-au voit să mă țină… Și doar acum, de curînd, de săptămîna trecută, mi-am găsit o slujbă, dar ce folos? Dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul, aș fi găsit slujba acum două, trei luni, și atunci degetele acestea le-ați fi văzut ce pot face, și, credeți-mă, Maestre, v-ați fi simțit minunat!

Cu un efort, Antim o împinse încet către ușă, încercînd să pară amabil și totuși detașat, prefăcîndu-se că nu-i vedea lacrimile alunecîndu-i lin pe obraji.

— Noapte bună, Vasile, se adresă portarului. Iartă-ne că am cam întîrziat, adăugă strîngîndu-și din nou fularul în jurul gîtului. Nu prea m-am simțit bine în antract. M-a luat cu frig. A venit deodată toamna!

După ce rupseseră pînzele de păienjeni cu suluri făcute la repezeală din ziare vechi, încercaseră să scuture praful de pe capacul lăzii. Dar curînd, Ieronim își dădu seama că praful se lipise ca un strat de noroi, neted și uscat, și zvîrli sulul printre pachetele de lîngă perete. Încredință lanterna lui Iconaru și scoase din buzunar o verigă cu chei vechi. Începu să le încerce la nemereală, fără prea mare convingere. La răstimpuri, scutura cu putere lacătul, parcă ar fi vrut să verifice dacă era cu adevărat încuiat.

— Fii mai cu băgare de seamă, șopti Iconaru, că faci prea mult zgomot. Și poate ne aude cineva…

Ieronim îl privi surprins, încruntîndu-se, apoi clătină din cap, ca și cum și-ar fi dat deodată seama că băiatul avea dreptate.

— Atunci, stinge lumina, spuse cît putu mai încet. Și să nu vorbim, să nu ne mișcăm cîteva minute. Să vedem dacă se aude ceva…

La început, nu se auzi decît vîntul, așa cum îl auzeau de cîte ori rămîneau pe întuneric, tăcînd amîndoi. Dar curînd ajunse pînă la ei un geamăt surd, ca un suspin prelungit peste măsură, și apoi brusc sugrumat. După cîteva secunde, parcă mai aproape de ei, geamătul se auzi din nou, de astă dată mai profund, urmat de un gîfîit scurt, speriat, ca și cum cineva ar fi trecut repede pe lîngă ei și s-ar fi îndreptat grăbit spre ușa podului.

— Nu e nimeni, șopti Ieronim. Nici un duh, nici o stafie, vreau să spun. Toate zgomotele pe care le auzi vin de sus, de la lucarna care nu se mai închide bine și o clatină vîntul…

— Șșșt! îl întrerupse Iconaru, apucîndu-i brațul. Ascultă acum!

Se auzi din nou geamătul, dar se auzeau de asemenea, dinspre ușa podului, altfel de zgomote, mai puternice, parcă cineva ar fi înaintat anevoie pe podeaua veche și șubredă, trăgînd după el un sac cu lemne și uscături.

— Poate au prins de veste, continuă Iconaru, coborînd și mai mult glasul, și vin să ne caute…

Tăcură amîndoi, ținîndu-și răsuflarea.

— Dacă ne surprinde cineva, începu brusc Ieronim, silindu-se să nu ridice glasul, le spui adevărul. Ne-am întîlnit întîmplător alaltăieri și ți-am vorbit de o colecție de fluturi. Dar ți-am vorbit mai ales de teatru, de tainele artei dramatice. Le spui de uniforme, că venisem hotărît să le iau – poți chiar să precizezi că venisem hotărît să le iau cu împrumut, pentru o săptămînă, două, căci cine ar vrea să păstreze, pentru totdeauna, două uniforme de general? Deci, sîntem bine înțeleși: venisem să le iau cu împrumut, dar nu le spui de ce, cu ce scop. Teatrul, le spui. E în legătură cu concepția lui despre teatru. Ești elev de liceu, adăugă după o scurtă pauză, cu un aer aproape solemn, știi să păstrezi un secret. Nu