— Degeaba încerci să mă sperii, îl întrerupse Iconaru, aprinzînd brusc lanterna. Pentru că m-ai văzut cu un porumbel rănit în mînă, crezi că sînt un biet băiat de la țară incult și prostănac!

Ieronim îl ascultase surprins, mîhnit, cu palma dreaptă acoperindu-și ochii.

— Să nu mai vorbești așa, că făptuiești un sacrilegiu, șopti. Nu trebuie să vorbești așa despre un porumbel rănit…

— Atunci, de ce vrei să mă sperii că poate vine cineva și ne prinde aici, în pod, și ne dă pe mîna poliției?

Ieronim își retrase încet palma de pe ochi și zîmbi.

— Nu m-am gîndit o singură clipă să te sperii. Am voit doar să-mi închipui o scenă posibilă, nu un eveniment…

— Dacă crezi că mi-e frică de stafii sau de poliție…

Ieronim ridică din umeri și începu să examineze cheile, una după alta.

— Îmi aduc foarte bine aminte…, șopti.

Dar se întrerupse brusc, privi una din chei, apropiind-o mult de ochi, o șterse, frecînd-o cu batista, și o încercă, atent, aproape cu emoție.

— Asta era, spuse. Acuma ține-te bine…

Scoase lacătul, îl așeză pe un pachet de jurnale și încercă ușor capacul. Făcu semn cu capul, și Iconaru, trecînd lanterna în mîna stîngă, îl ajută cu dreapta să deschidă lada. Scîrțîia atît de strident, încît se opriră de mai multe ori, speriați de aceste țipete neașteptat de puternice, metalice, sinistre.

În cele din urmă, izbutiră să ridice capacul. Îi surprinse albul imaculat al cearceafului și un miros pătrunzător de camfor, naftalină și busuioc.

— Cum se vede și aici, ca în cele mai mici amănunte, mîna Generălesei! Așeza lucrurile într-o ladă, așa cum alții, altădată, zideau mînăstiri sau ridicau piramide. Ia privește ce frumusețe de cearceaf, alb și bine întins, parcă l-ar fi așternut ieri, alaltăieri și, uite, pune mîna și vezi cît e de mătăsos, parcă ar fi un giulgiu.

Cu grijă, aproape cu emoție, Ieronim trase încet cearșaful, înfășurîndu-l și strîngîndu-l într-un colț. Vladimir apropiase mai mult lanterna și-i plimba conul de lumină de la un capăt la altul al lăzii. Ieronim nu-și putu reține un strigăt de surpriză:

— Numai la asta nu mă așteptam!… Și totuși, ar fi trebuit să mă gîndesc…

Cîteva clipe, priviră amîndoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.

— E neatinsă, șopti Ieronim, așa cum i-o adusese croitoreasa cu puține zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la serata de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreședintele societății. Dar avea groază de bombardamente și, cînd s-a dat alarma, și-a luat copiii și s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colț cu Popa Nan. Se opri și respiră adînc, de mai multe ori, ca și cum s-ar fi trudit să-și înăbușe suspinul. Praful și pulberea s-a ales de toți, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan și pînă aici, lîngă noi, la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus pînă la Palat, să obțină o echipă specială, să dezgroape adăpostul și să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preț s-o înmormînteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucîndu-i gulerul cu sfială și trăgînd-o încet spre el. Zadarnic. Nu s-a mai găsit nimic. Doar cenușă…

Întinse brațul cît putu mai mult, înălțînd rochia, iar Iconaru o lumină întreagă, plimbîndu-și lanterna de sus în jos.

— Dar, vezi, trebuia să mă gîndesc, reluă Ieronim, împăturind rochia și așezînd-o peste cearceaf. Trebuia să-mi închipui că Generăleasa o va păstra cu sfințenie, căci asta era tot ceea ce-i rămăsese de la Caty de la fata ei cea mai mică, și, pînă atunci, cea mai norocoasă, căci avea patru copii și fusese singura fericită în căsătorie. (Atunci, în ziua bombardamentului, nu știa că soțul ei, Vanghele, căpitanul Vanghele, trăgea să moară într-un spital din Iași.) Celelalte două fete nu avuseseră noroc în căsnicie. Una divorțase și trăia la Craiova; se încurcase cu un subdirector de Bancă. Iar cealaltă, Voica, mai bine să nu-mi mai amintesc de ea. În cele din urmă și-a pus capăt zilelor…

— Dumnezeu s-o ierte, spuse Iconaru și-și făcu cruce.

— Dumnezeu să le ierte pe toate, șopti Ieronim. Pe toate și pe toți, adăugă mai mult pentru sine, pentru că aproape nu i se auziră cuvintele. Parcă a fost blestem, ca într-o tragedie antică. N-a scăpat nici unul… Își îndreptă deodată umerii și-și ridică fruntea. Dar ce frumos ar fi fost să fie, doar așa, ca într-o tragedie antică, vorbi deodată cu un glas neașteptat de ferm. Să fie doar spectacol, dacă înțelegi ce vreau să spun. Toate astea să fi făcut doar parte dintr-o dramă, pe care mi-aș fi închipuit-o eu. Și, evident, pentru că aș fi inventat-o eu, ar fi fost mai adevărată decît tot ce s-a întîmplat. De aceea teatrul e mai adevărat, pentru că poți ieși dintr-o dramă și poți trece în alta. Sau poți ieși chiar din spectacol. Oricînd m-aș fi putut adresa Corului, și le-aș fi spus: „Acum, destul! V-am ascultat destul. E prea mult, prea multă tragedie! Să ne ducem cu toții la Caty și să-i cerem iertare: «Tante Caty, iartă-mă, i-aș fi spus, că iar te-am omorît; de astă dată te-am omorît cu toți copiii, într-un bombardament!…»”

Se încruntă și se aplecă mult deasupra lăzii. Începu să răscolească, grăbit, concentrat, dînd la o parte bluze țărănești, marame de borangic și broboade de lînă, fote, brîuri.

— Asta era marea lor pasiune, să se deghizeze în țărănci. Au adunat costume din toate provinciile țării, căci au fost crescute în cultul unității neamului românesc. De aceea trebuie să le respectăm această pasiune, cît ar părea ea de naivă. Cel puțin, nu se costumau, ca aristocrații occidentali din secolul XVIII, în păstori și păstorițe, în speranța, ridicolă, că ar putea recupera beatitudinea vieții pastorale, în mijlocul naturii, adică în preajma grotelor artificiale, a fîntînilor arteziene și a ruinelor preromantice…

Își dădu deodată seama că lui