— Te-a luat cu frig, nu e așa?

Căută printre costume, alese două broboade și i le așeză pe umeri.

— Încă puțină răbdare și, cînd ajungem la uniforme, le îmbrăcăm…

— Dar fluturii? întrebă Iconaru strîngîndu-și una din broboade în jurul gîtului. Cînd ajungem la fluturi?

Cîtva timp, Ieronim nu-i răspunse, căutînd tot mai nervos și mai repede, dînd la o parte rochii de fetițe, șaluri de dantelă, bluze și tricouri de toate culorile.

— Cutia cu fluturi, repetă Iconaru. Căci, în ceea ce mă privește, eu pentru asta am venit…

— Mai precis, cutiile cu fluturi, căci sînt multe, foarte multe.

Vorbind, Ieronim apucase cu emoție o rochie de mireasă, înălțînd-o cît putu mai sus, în bătaia lanternei, ca s-o poată admira mai bine.

— Asta oare a cui să fi fost? se întrebă, curios și totuși cu o urmă de tristețe în glas. După formă și material, a fost desigur utilizată cu mult înaintea vremii mele… Tot ți-e frig? se adresă lui Vladimir. Stai, să-ți mai pun ceva pe spate.

Găsi o fotă ardelenească și i-o așeză ca o pelerină pe umeri. Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar zări un păianjen negru, uriaș, răsărit parcă atunci de sub ladă și, întinzînd repede piciorul, îl ajunse din urmă și-l strivi.

— Mă rog, cutiile cu fluturi, insistă Iconaru.

— Sînt jos, într-una din camere. Și nu e niciodată închisă cu cheia… Doar ce îmbrăcăm uniformele de general, ne încingem și cu cîte o sabie, dacă le mai găsim la locul lor în dulap – și i-l arătă, întinzînd brațul către ușă – și coborîm. Să nu-ți fie frică, nu ne poate surprinde nimeni. El, Maestro, e o rudă depărtată de-a mea, un fel de unchi. Oncle Vania, așa-i spun eu. Și îi cunosc bine obiceiurile. Nu se întoarce niciodată înainte de două, trei dimineața, după ce se închide berăria. Dar trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu aprindem luminile, căci ne-ar putea observa vecinii. Trebuie să ne mulțumim cu lanterna asta…

Se întrerupse și-și mișcă repede picioarele, urmărind cu o neobișnuită dexteritate, unul după altul, și strivindu-i, trei mari păianjeni negri care se avîntaseră, în mici salturi ce păreau aeriene, în direcții deosebite.

— E păcat, șopti Iconaru. Nu trebuia să-i omori. Nu-ți făceau nici un rău…

De mai multe ori, în fața cafenelei, Antim încercase zadarnic să-i ia violoncelul din mînă. În cele din urmă, ridicase exasperat brațele în aer și, deschizîndu-i larg ușa, o poftise să intre. Spre mirarea lui, fata intrase cu pasul sigur, cu fruntea sus, zîmbind și rotindu-și privirile în toate părțile, parcă ar fi căutat pe cineva, sau poate doar ca să se convingă că nu era intimidată. Cînd au intrat, abia trecuse de zece, și cafeneaua, care era totodată berărie, căci serile se puteau comanda crenvurști și omletă, era aproape plină. De la cîteva mese, Antim se auzi strigat, dar se prefăcu că nu aude și se îndreptă direct spre fundul sălii.

— Bravos, Maestro! îl felicită Iliescu, căruia nu i se încredințase nici un rol în stagiunea de toamnă și, ca nu cumva să creadă lumea că suferă, venea în fiecare seară la cafenea, întovărășit de un grup gălăgios de fete tinere.

Antim înălțase din umeri și făcu cu brațul stîng un gest vag, de plictiseală și resemnare.

— Sînt cam obosit, îi spuse. E o elevă de-a mea…

Fata înainta tot atît de sigură, grăbind pasul, căci zărise o masă liberă în fund, într-un colț retras.

— Bravo, Maestre! se auzi din nou strigat. Să știi că te prinde bine…

— E o elevă de-a mea, răspunse cu un zîmbet amar. Ultima mea elevă. O să auziți curînd despre ea…

Cînd se așezară, unul în fața altuia, Maria îi luă repede mîna între mîinile ei și-i șopti:

— Vă mulțumesc, Maestre. Vă mulțumesc pentru tot.

Își retrase încet mîna și, întorcînd capul, făcu semn chelnerului.

— Nu-mi mulțumi, spuse, pentru că nu știi ce urmează…

Zîmbind misterios, își scoase fularul, apoi își căută batista și-și șterse ochelarii. Chelnerul voi să-l ajute să-și dezbrace pardesiul, dar se împotrivi.

— Îl mai păstrez puțin, pînă ce mă mai încălzesc. Apoi întoarse capul spre fată: Pentru domnișoara…, începu.

— Mie, un ceai, spuse Maria. Și dacă mai aveți un sandvici, cu șuncă sau cu brînză. Sau cu orice, adăugă repede, zîmbind, fără să-și plece privirile.

— Iar pentru mine, o dată cu ceaiul, îmi aduci și un coniac. M-a cam luat cu frig…

Își potrivi ochelarii și o privi din nou, concentrat, cercetător.

— Vasăzică, ești străină. Îți repet asta pentru că întotdeauna am simțit că veștile importante, noutățile semnificative le aflu de la străini, de la oameni veniți din altă parte. În imaginația mea, vin din altă lume, chiar dacă vin doar de la Iași sau de la Ploiești. De aceea mă bucur că ne-am întîlnit. Fără să vrei, fără să știi, ai să-mi aduci o veste. Sînt foarte curios să știu: ce fel de veste? Ce noutate? Ce revelație?

Fata se îmbujoră brusc, apoi zîmbi.

— Eu, Maestre?

— Nu zîmbi. Nu crede că sînt un bătrîn maniac. Nu sînt nici chiar așa de bătrîn, deși mă simt cam șubred de la o vreme, și sigur nu sînt maniac. Dar asta a fost viața mea: exclusiv rezultatul unor întîlniri cu străini și străine. E prea lung ca să ți le povestesc pe toate într-o seară. Dar trebuie să-ți spun măcar atît: toate femeile de care am crezut că sînt îndrăgostit erau străine, erau din altă parte…

Fata plecase brusc privirile, căci i se păru că cei de la masa vecină se pregăteau ca să-i asculte.

— Poate să fie numai o întîmplare, continuă Antim. Dar ce stranie întîmplare cînd îți voi spune că nici una din acele dragoste nu s-a împlinit. Mai mult, am rupt, deși nu din vina mea, trei logodne. Și toate astea pentru o povestire. Da, Maria Daria Maria, spuse ridicînd ochii și privind-o, brusc emoționat, pur și simplu pentru o