povestire. E adevărat, o povestire cam stranie, și probabil scrisă de un autor destul de obscur, pentru că i-am uitat demult numele, și nimeni nu auzise nici de el, nici de povestirea aceasta, spune-i, dacă vrei, nuvelă, deși era destul de scurtă, era mai degrabă o schiță…

Se întrerupse, privind visător, aproape absent, cum chelnerul așază ceștile de ceai și farfuria cu sandviciuri.

— Mulțumesc, Petrache, spuse cînd chelnerul, clipind din ochi cu înțeles, apropie cu mare atenție paharul cu coniac plin pînă în vîrf. Te rog, nu te jena, adăugă văzînd că fata rămăsese cu ochii ațintiți asupra farfuriei. Încearcă întîi unul cu șuncă…

Sorbea, pe rînd, o linguriță de ceai și cîteva picături de coniac.

— Cred că am citit-o în liceu, cînd aveam vreo 14, 15 ani, începu după ce-și roti privirile în jurul lui, parcă ar fi vrut să mai verifice încă o dată că nu se află nici o figură cunoscută. Nici nu bănuiam atunci că am să fiu muzicant de meserie, deși cîntam la vioară de la cinci ani, și curînd după aceea descoperisem violoncelul. Dar eram pasionat de științele naturale, îndeosebi de entomologie, în primul rînd de fluturi. Și de pasiunea aceasta nu m-am lecuit nici pînă în ziua de azi. Dar, după ce-am citit povestirea de care-ți vorbesc, viața mea a fost schimbată. A trebuit să devin muzicant. Am simțit, am știut că numai arta, în cazul meu muzica, mă va putea vindeca de obsesie. Căci, în fond, asta era: o obsesie. Mă regăsisem, de la început pînă la sfîrșit, în eroul povestirii. Parcă mi se întîmplaseră mie toate aventurile lui. Și despre ce era vorba? Pare absurd ce-ți spun: era vorba despre ce se întîmplase într-o viață anterioară…

— Într-o viață anterioară? îl întrerupse Maria, privindu-l adînc în ochi, nedumerită, cu oarecare teamă. Era deci o poveste cu metempsihoză?

Antim apucase ceașca cu ceai, dar se răzgîndi și o așeză, încet, cu mare grijă, în farfurie.

— Sînt multe povești cu metempsihoză pe lume, spuse ridicînd din umeri, și zîmbi. Dar asta mă impresionase: că lucrurile se întîmplaseră într-o altă viață. Ce mă impresionase pe mine era acest amănunt, în aparență simplu și aproape banal, că doi îndrăgostiți au rupt logodna pentru că el, tînărul, fără să vrea, făcuse într-o zi o descoperire. Și, evident, se grăbise s-o povestească logodnicei, care, din motive greu de înțeles, s-a simțit jignită și l-a părăsit. Mi-e peste putință să înțeleg ce s-a întîmplat, de ce s-a supărat fata…

Fără să-și dea seama, Maria se îmbujorase.

— Povestea, îți repet, e foarte simplă, continuă Antim ridicînd ochii și privind-o, așa cum abia mușcase din al doilea sandvici și rămăsese încurcată, neîndrăznind să mestece. Într-un cuvînt, lucrurile se petreceau cîteva secole în urmă, probabil în Evul Mediu, în Occident. Și eroul povestirii era un jongleur, un saltimbanc, un prestidigitator, cum vrei să-i spui…

Se întrerupse, ca să soarbă mai spornic din coniac, își șterse din nou ochelarii, apoi rămase o clipă visător, privind drept înaintea lui, fără s-o vadă.

— Și acum, cînd ai să asculți povestea, începu cu un ton ferm, ai să te miri că m-a putut impresiona atît. Tînărul acela, logodnicul fetei, era, cum îți spuneam, un jongleur, un saltimbanc. Îmi aduc și acum aminte scena decisivă: era costumat și-și pregătea masca, își punea vopselele acelea pe obraz și auzea voci și rîsete, nu prea departe de el; se afla, probabil, într-un bîlci oarecare, într-un cort, ascuns după o perdea, gata să apară din nou în fața spectatorilor și să-i facă să rîdă cu acrobațiile și jongleriile lui. Și deodată, spune autorul, tînărul și-a dat seama de decăderea lui, într-un anumit sens de trădarea lui. Deodată, în clipa aceea, a înțeles că un jongleur și un saltimbanc ca el fusese făcut să distreze zeii, să-i amuze prin acrobațiile și prestidigitațiile lui, iar acum el, ca și toți cei ca el, distrau pe oameni…

— Nu înțeleg, șopti Maria, pălind ușor.

— E greu de înțeles, continuă Antim, făcînd semn de departe chelnerului, pentru că asta nu se știa pe atunci, în secolele XIV – XV, și mă întreb cum a descoperit-o el, jongleurul. În fond, lucrul acesta nu-l știe nici astăzi toată lumea. Dar așa a fost. Toate acrobațiile, jongleriile și glumele saltimbancilor fuseseră la începutul începuturilor inventate pentru a distra pe zei.

Se întrerupse, așteptînd să se apropie chelnerul.

— Același lucru, dar poate că vrea și domnișoara un coniac.

— Nu, mulțumesc, Maestre, vorbi repede Maria. Poate, cel mult, puțin rom în ceai. Dar de ce-or fi avut nevoie zeii de jongleriile noastre? adăugă zîmbind, cîteva clipe în urmă.

— Nu mă întreba, pentru că n-aș ști ce să-ți răspund. Ce este sigur este că toate artele, muzica vocală și instrumentală, dansul, sculptura, pictura, toate au fost inventate ca să omagieze și să slujească pe zei…

— Muzica, dansul, teatrul, asta înțeleg, vorbi Maria.

— Dar nu asta constituia, propriu-zis, subiectul nuvelei, o întrerupse Antim. Adevărata dramă a început după aceea, după ce tînărul i-a povestit logodnicei descoperirea pe care o făcuse: că el, faimosul artist, neîntrecutul saltimbanc și jongleur, își trădase adevărata lui vocație, care era, într-un anumit sens, religioasă și ajunsese, ca toți cei din breasla lui, un simplu meșteșugar de bîlci, flatat și fericit că poate amuza oameni de tot felul, de la castelani și castelane la argați și slugile lor…

— Și atunci, întrebă nedumerită Maria, ce s-a întîmplat? De ce s-au despărțit?

— Tocmai asta nu înțeleg prea bine. Poate nu mai mi-aduc aminte sfîrșitul povestirii. Logodnica, scria autorul, l-a părăsit chiar în noaptea aceea, a plecat în lumea largă…

— Dar de ce? stărui Maria.

— I-o fi fost teamă că, în urma acelei descoperiri, în fond, o descoperire tragică, el, logodnicul, nu va mai fi, cum se spune, la înălțime? Nu va mai fi artistul neîntrecut, admirat și adulat de pînă atunci?… Nu știu. Nu-mi dau seama.

Tăcu cîtva timp, zîmbind