— Mi-ar fi plăcut să mai urmeze ceva, ceva mai dramatic, chiar melodramatic; bunăoară, el s-o fi surprins cînd se pregătea să fugă și să-i spună că-l va căuta tot restul vieții și, dacă nu-l va găsi, îl va căuta în alte vieți și, pînă nu va da de el, nu se va liniști…

Se întrerupse, privind cu atenție, aproape cu admirație, îndemînarea cu care chelnerul îi pusese în față paharul cu coniac, fără să verse o picătură.

— Mulțumesc, Petrache. Ești formidabil!

Își apropie buzele și sorbi cu grijă. Apoi se întoarse spre Maria.

— …Dar nu i-a spus nimic, adăugă. Sau, în orice caz, dacă i-o fi spus, nu mai mi-aduc aminte. Sfîrșitul povestirii era destul de banal. Probabil că de aceea l-am uitat…

— Păcat, șopti Maria.

— Pe cîți n-am întrebat! continuă Antim însuflețindu-se. Cînd eram tînăr, nu apucam să cunosc bine pe cineva, și-l întrebam dacă a citit povestirea asta. Și i-o rezumam, uneori foarte emoționat, căci dacă vedeam că mă ascultă cu atenție, încruntîndu-se parcă ar fi încercat să-și amintească, începeam să sper: poate că de data asta am noroc să aflu numele autorului sau titlul nuvelei, sau măcar sfîrșitul… Ajunsesem de pomină, atunci, prin 1914, în preajma războiului, adăugă zîmbind.

Sorbi din ceașca cu ceai, apoi apucă paharul cu coniac și-l păstră mult timp în palmă.

— Dar, cum ți-am spus, povestirea aceasta mi-a schimbat viața. Nu numai pentru că a trebuit să devin muzicant. Dar mai ales pentru că – pare atît de absurd, de ridicol, încît nici nu-ți vine să crezi – pentru că, îți vorbesc foarte serios, toate femeile de care mă îndrăgosteam și cărora, evident, nu puteam să nu le povestesc descoperirea pe care o făcuse acel personaj de nuvelă, mă părăseau; nu chiar pe loc, ca în nuvelă, dar scurtă vreme după aceea…

Maria îl ascultase fascinată, cînd foarte palidă, cînd îmbujorîndu-se.

— De ce s-or fi supărat? M-or fi crezut naiv sau sentimental, sau poate prost de-a binelea, căci cine ar fi putut lua în serios o povestire scrisă de un autor obscur și atît de absurdă?

— N-a fost chiar atît de absurdă, șopti Maria, dacă v-a schimbat viața…

Pentru întîia oară, Antim izbucni în rîs. Rîdea împăcat și totuși amar, așa cum rîd uneori bătrînii.

— Îmi pare bine că te-am convins atît de repede, vorbi continuînd să zîmbească. Nici nu-ți dai seama cîtă dreptate ai!… Pe de o parte, nu mi-am putut lega viața de nici una din femeile pe care le-am iubit și care, îți repet, erau toate străine. Pe de altă parte, povestirea aceea m-a smuls dintre fluturii mei și m-a făcut, în cele din urmă, violoncelist; întîi într-un cuartet din Viena și apoi aici, în orchestra Filarmonicii. Dar de ce numai atît? De ce n-am ajuns ce mi se prezicea în tinerețe, ce mi-a prezis chiar Casals, prin 1926? Unul din cei mari, din primii doi, trei celiști ai lumii?

— Ba da, Maestre, îl întrerupse Maria, ați ajuns! Asta sînteți: unul din cei mari.

— Eu știu ce-ți spun, continuă Antim zîmbind amar. Vorbeai de ambiție, spuneai că ești mistuită de o ambiție aproape maladivă. Felicitările mele, Maria Daria! Dacă crezi în geniul dumitale, așa trebuie să fii: bolnavă de ambiție…

— Dar în cazul meu…

— Nu mă întrerupe, că nu știi ce voiam să-ți spun mai departe. Poate că, într-un anumit fel, eram și eu ambițios. Căci, în fond, acceptasem să dau concerte, încercasem, cum se spune, să mă manifest. Dar asta nu era de-ajuns. Nu mă interesa succesul – nici de critică, nici de public. Nu mă interesa pentru simplul motiv că nu puteam cînta pentru oameni. Povestirea aceea îmi schimbase radical concepția despre artă. Nu puteam cînta pentru semenii mei, pentru oameni. Dar atunci, pentru cine? Pentru zei? Dar zei nu există. Pentru Dumnezeu? Dar dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu, ar fi o impietate să cînți muzică profană, să-i cînți, Lui, lieduri, valsuri și romanțe, ca oricărui bogătaș. Iar dacă nu crezi în Dumnezeu, cum mi-e teamă că e cazul meu, atunci pentru cine?

— Pentru îngeri, Maestre! exclamă emoționată, aproape patetic, Maria. Pentru îngeri!

Antim izbucni din nou în rîs. Îmbujorîndu-se, Maria întinse brațul peste masă și-i apucă mîna.

— Nu m-ați înțeles, Maestre. Cînd spun: pentru îngeri, nu mă gîndesc la îngerii din biserici sau din cer, din muzee sau din cărțile poștale. Cîntăm pentru îngerii din noi. Căci fiecare om are în el un înger, nu îngerul păzitor, ci îngerul care geme închis în întunecimile sufletului fiecăruia din noi, și pe care arareori, numai rareori, izbutim să-l descătușăm, să-l lăsăm liber să-și ia zborul, să se înalțe, și atunci, o dată cu el, se purifică, și se înalță, și sufletul nostru, sufletul fiecăruia din noi.

Antim o ascultase turburat, clipind la răstimpuri din ochi, parcă s-ar fi trudit să se trezească dintr-un vis.

— Te rog, taci!, izbucni deodată cu un glas sugrumat, aproape de nerecunoscut. Taci! repetă.

Maria își retrăsese mîna și rămase stingherită, cu privirile plecate. În acea clipă Antim își dădu seama că-i ascultaseră toți vecinii și, cu un efort, zîmbi.

— E greu să-ți explic, spuse. Nu e vorba despre mine.

§

Îmbrăcaseră amîndoi uniformele de general și Ieronim începuse să așeze lucrurile în ladă, grăbit și totuși concentrat, cu mare grijă.

— Dumitale ți se potrivește de minune, șoptise Vladimir. Parcă e turnată. Dar pe mine atîrnă ca pe un pui de bogdaproste…

— Ține cald, îl consolase Ieronim. E ca un palton căptușit cu lînă.

— Dar uite cum atîrnă! Îmi ajunge aproape de genunchi. Și ia te uită la mîneci, adăugă, întinzînd brațul.

— Ți-am spus: ține cald. O scoți după ce coborîm în salon. E mai ușor s-o porți în spate decît s-o duci în mînă… Nu mai avem mult, adăugă.

Așezase rochia de mireasă, dar își dădu seama cu mirare că nu încăpea în ladă, și rămase cîtva timp derutat.

— Poate ar fi mai bine să-mi suflec mînecile, spuse Vladimir. Dacă ții o clipă lanterna…

Ieronim i-o luase și, cu mîna