— Și, totuși, îmi aduc foarte bine aminte că nu era nici împăturită și nici îndoită…

Cu mînecile tunicii bine sumese, Vladimir îi luă lanterna și examinară, din nou, amîndoi, poziția rochiei.

— Cum tot n-o să mai servească, începu Vladimir, eu zic s-o așezăm cum s-o nimeri… Că se face tîrziu…

Ieronim continua să încerce, strîngînd cînd poalele rochiei, cînd partea de sus.

— Mă întreb cum a așezat-o Generăleasa în ladă, fără s-o îndoaie. Că, uite, orice am face, cît de mult am strînge-o, tot rămîne ceva pe din afară…

— Eu zic să nu mai pierdem vremea, începu Vladimir.

Dar se întrerupse speriat, făcu semn lui Ieronim să tacă, apăsîndu-și degetul pe buze, și stinse lumina.

— Se aude ceva, șopti cît putu mai încet.

După primele măsuri, Antim închisese ochii și i se păru deodată că visează, că se află din nou lîngă el, lîngă Casals, în acea după-amiază din mai 1926, cînd, fără să se anunțe, bătuse timid la ușă și-i spusese: „Vă rog să mă iertați, eu sînt entomolog…” Probabil că așa reușise să-l dezarmeze, căci un sfert de ceas mai tîrziu, Casals îl ascultase, concentrat și, după obiceiul lui, încruntîndu-se, și îl felicitase. „Ai făcut bine că te-ai lăsat de entomologie”, îi spusese rîzînd. Apoi apucase violoncelul și, privindu-l cu simpatie, făcîndu-i cu ochiul, ca unui băiețandru, reluase aceeași bucată. Și acum cînta din nou Casals, cînta tot opus 56, și cînta aici, în acest salon rece și umed, sărăcăcios luminat, părăginit, pe jumătate ruinat.

— S-a întors Oncle Vania, șopti Ieronim. Nu știu ce s-o fi întîmplat, căci de obicei nu se întoarce înainte de două, trei dimineață… De altfel, nu cîntă el, adăugă. Nu cîntă niciodată după concert.

— Ce ne facem? întrebă, cu sfială, Vladimir. Dacă ne aude?

— Nu-ți fie teamă. Cînd ascultă muzică, nu mai aude nimic altceva. O fi venit cu cineva din orchestră, ca să verifice vreun pasaj… Și atunci nu rămîne mult. Îl așteaptă ceilalți, la cafenea. Îl așteaptă ca să joace șah…

Adăugase ultimele cuvinte foarte încet, mai mult pentru sine, dar fără să-și poată stăpîni iritarea. Parcă l-ar fi auzit din nou pe Caimata, pretențios și protector, și vorbindu-i totuși cu venerație, aproape cu evlavie. De cîte ori îl întîlnea, nu-i putea vorbi de altceva: „Degeaba, Ieronime tată, începea punîndu-i mîna lui grea pe umeri. Cît o fi de genial conu Manolache în muzică, nu-l întrece nimeni în șah. Ar fi putut ajunge oricînd campion pe țară. Oricînd! Dar nu vrea. Nu-l interesează. În finală se lasă bătut, parcă ar vrea să ne facă în necaz nouă: nouă, prietenii și admiratorii lui!…”

Antim deschisese de mult ochii, dar nu îndrăznea s-o privească. Ușor aplecată asupra violoncelului, Maria zîmbea trist, ca în somn. Aceste măsuri inimitabile, care pregăteau finalul fără ca totuși să-l anunțe, întrecuseră tot ce înțelesese el pînă atunci, și cînd ecoul ultimei note se stinse, sări brusc în picioare, se apropie de fată, o sărută pe amîndoi obrajii, apoi îi sărută mîinile.

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

INCOGNITO LA BUCHENWALD

Pentru Sibylle

Se adunaseră toți în fața ferestrei. Tăceau, ca și cum s-ar fi silit să pară indiferenți, privind ninsoarea. Și deodată, tresărind, Maria da Maria începu să șteargă geamul cu palma stîngă, apropiindu-și fruntea și clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu și Făgădău. Călcînd anevoie, dar fără șovăială, printre troiene, înainta o femeie îmbrăcată într-o manta de ploaie, cu cizmele înalte pînă aproape de genunchi. Un șal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime figura. Curînd o auziră pe verandă, ciocnindu-și cizmele militărește, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg ușa și, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărîtă în prag, îi apucă brațul și o trase înăuntru. Apoi închise ușa împingînd-o cu piciorul. Femeia îl privi zîmbind, cu o neașteptată lumină în ochi.

— Dumneata ești Ieronim Thanase? întrebă.

— Eu sînt.

— E adevărat că ai un cîine savant?

Ieronim începu să rîdă.

— Nu unul, spuse. Am doi!

— Atunci, știu cine ești, reluă femeia și începu să-și scoată atent, fără grabă, mănușile. Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor, ca să-i distrezi…

— Așa e. Ba chiar, o dată…

— Ieronim! îl întrerupse Maria, apucîndu-i brațul. Nu e nevoie să intri în amănunte…

— Purgare non est necesse! adăugă cineva.

Necunoscuta își scutură de cîteva ori, cu gesturi scurte, pletele și zîmbi din nou.

— Te cunosc bine, spuse. De aceea am îndrăznit să te caut pe o vreme ca asta, deși nu știi cine sînt. Eu sînt Marina Darvari.

— Nu. Nu cred că ne-am cunoscut.

— Dar nu e vorba de mine. E vorba de o fetiță, un fel de nepoată de-a mea. O fetiță bolnavă, într-o odăiță întunecată și umedă, și nici o păpușă, nici un ursuleț, nici o jucărie, din toate cîte i-au dăruit rudele și vecinii, nu o mai face să rîdă…

Numai rouă dacă-ar bea, Cu cenușă, scrum de stea…

recită melancolic un tînăr cu fruntea larg descoperită. Apoi, înclinîndu-se, adăugă: Numele meu e Petru Lorinț. Student în anul III, Conservator și Facultatea de Litere.

Marina îl privi adînc, cu gravitate, ca și cum și-ar fi cumpănit bine răspunsul, apoi își plecă fruntea.

— E adevărat, spuse. Poate că nici nu-ți dai seama cît este de adevărat!… Dar nici măcar ninsoarea, chiar acolo, la fereastră, nu o mai impresionează. Stă, de zile și nopți, stă cu ochii deschiși,