V-am spus că damelor le vin idei să facă lucruri la care un bărbat nici măcar nu s-ar gîndi?

Parcă nu știm noi!

XI. Arestarea nr. 1

Evit să m-apropii cu mașina de conac. La distanță vreo patru sute de metri de ea, ies de pe șosea și pornesc să fac un înconjur printre tufișuri. Dau un ocol mare și merg încet, în viteza a patra, ca să fac cît mai puțin zgomot, și m-opresc la vreo două-trei sute de metri-n spatele casei. Bag mașina după un grup de cactuși și-ncep să m-apropii de casă, înaintînd din adăpost în adăpost. Merg ocolind casa-n cerc, da’ nu văd pe nimeni și nici n-aud vreun zgomot.

Apoi mă apucă o bănuială. Încep să-naintez de-a lungu’ șoselei care duce de la conac pînă la intersecția cu șoseaua națională, da’ rămîn departe-n tufișuri și umblu cu ochii bine căscați, După vreo cinci minute aud nechezatul unui cal. Mă-ndrept în direcția acestui zgomot și dau de-un cal negru, legat de-un copac, la vreo cincizeci de metri distanță de la șosea.

E un cal bun, înșeuat c-o șa mexicană din piele și lemn, cu garnituri de argint. In partea din spate a șeii e o mică plăcuță de argint pe care sînt gravate inițialele L.D.

Cînd văd inițialele astea, îmi dau seama că bănuiala mea e-ntemeiată și că señor Daredo se află prin împrejurimi, așteptîndu-mă la potecuță. Mai încolo, la marginea șoselei, la distanță de vreo sută de metri de locul unde mă aflu, e un hățiș de tufe și cactuși și cred c-am să-l găsesc acolo. Încep să mă tîrăsc într-acolo și cînd ajung, constat c-am avut dreptate.

Luis și-a ales un loc bun de pîndă. Și-a ales un loc unde șoseaua-i foarte proastă și-ngustă și-n care roțile căruțelor au tăiat urme adînci. S-a așezat mai departe,!a vreo douăzeci de metri de șosea, înapoia unui cactus enorm. Fumează și mîngîie pe genunchi o carabină calibru’ 0.30.

Mă apropii de el pe la spate și-i ard o scatoalcă peste ureche. Se răstoarnă într-o parte. Îndrept automatu’ către el și-i iau carabina.

Se ridică-n fund și zîmbește penibil, cu privirea ațintită la arma din mîna mea. Cred că-și închipuie c-am să-i demonstrez cum funcționează și ce efect are pe pielea lui.

M-așez pe-un bolovan și-l privesc.

— Știi, Luis, îi zic, ești total lipsit de minte, și faptu’ mă miră, pen’ că voi mexicanii sînteți cam singurii oameni din lume care nu s-ar lăsa-ntrecuți de-o damă deșteaptă foc, ca Paulette Benito. Și m-ai decepționat, pentru că nu i-ai spus individului ăluia, care a-ncercat să-mi crape capu’ cînd mergeam spre Zoni, să mă fi lichidat pronto, căci socot că v-ar fi scutit, mă, băieți, de-o mulțime de necazuri. Cînd cotoroanța aia bătrînă a-nceput să-mi spună că m-a identificat cineva la Casa de Oro că-s una ș-aceeași persoană cu omu’ care l-a ridicat pe Caldesa Martinguez și că ea ar fi mă-sa, am știut să spune gogoși, asta pentru că din întîmplare am cunoștință de faptu’ că mama lui Martinguez murise cu ani în urmă. Aveam certitudinea că tu erai cel care montase atacu’ și pot să-ți spun c-am să te fac să-ți blestemi zilele pentru asta.

Se ridică și-și aprinde o țigară.

— Señor Caution, zice, crede-ma che ai lo che se numește aceste idei greșite. Sabe? No conosc nimic despre unii oameni care ți-au făcut vreun rău. Eu șed numai aici și aștept un om care lucrează pentru mine, da? Se fiu al naibii dacă știu despre ce vorbești. Sabe?

— Ce vorbești!? îi spun. I-auzi ce poveste! E-n regulă. Acu’ stai ș-ascultă cum interpretez eu piesa asta. Aș crede că ești în vorbă cu Paulette Benito. Și-aș zice că Granworth Aymes nu-i singuru’ tip cu care l-a-nșelat pe Rudy Benito. Socot că tu ești număru’ doi. Am o bănuială că voi doi d-abia așteptați ca Rudy să dea ortu’ popii pentru ca să vă stabiliți sub același acoperiș. Da’ n-o s-apucați – sabe?

Cred c-am să-l pun la-ncercare pe individul ăsta. Mă ridic de pe bolovan și pun pistolu-n buzunar, apoi mă prefac că-mi scot o țigară din buzunar și i-a fost de ajuns ca să-ncerce o figură. Încearcă să-mi tragă un șut puternic în mațe, pe care, de altfel, îl aștept. Fac un salt rapid în lături, îi lovesc picioru-n cursa lui spre mine, ceea ce-l dezechilibrează, și-n cădere îl pocnesc tare.

Ne-ncăierăm și-mi exersez talentele pe individul ăsta. Îmi amintesc de mutra aia acră de babă mexicană, care mi-a mutat nasu’ din loc și m-a pocnit cu felinaru’ și mai îmi amintesc ce-ar fi făcut individu’ care-a coborît scările ca să mă aranjeze, dac-ar fi avut ocazia.

Trag în Luis ăsta cu toată nădejdea. Îi închid amîndoi ochii și-l fac să scuipe cîțiva dinți, îi sucesc nasu’ pînă cînd arată tot atît de deteriorat ca și al meu, și-n general îl tratez cu mai multe lovituri decît îmi amintesc să fi distribuit de multă vreme vreunui individ.

Apoi îl zvîrl în cactus. E complet muiat și nici nu-i mai pasă de spinii care i-au intrat în picioare. I-a trecut chiar orice chef de viață. Mă apropii și-l examinez și mi se pare că n-o să mă mai necăjească multă vreme d-acu-ncolo. Mă-ntorc la locu’ unde-și lăsase calu’ și-i scot dîrlogii, chinga și curelele de care-s prinse scările, cu care apoi îl leg pe Luis fedeleș. Îl împachetez atît de solid, încît cred că-i vor trebui vreo cîțiva ani ca să se desfacă din nodurile alea.

Îi iau cuțitu’ și carabina cu care era-narmat și le arunc într-un șanț, unde le-ngrop. Îi îngrop și pantalonii pe care i-i scosesem înainte de a-l lega. Lucru’ ăsta-l fac gîndindu-mă că chiar dac-ar reuși să se desfacă din legături tot n-ar face vreo ispravă-n pielea goală – ar avea, ca să