Mă-ntorc apoi la conac. Ocolesc prin spate și găsesc o fereastră care-i ușor de escaladat. Cred că Paulette și femeia ei mexicană vor fi dormind sus, dar am totuși grijă să nu fac zgomot defel. Lumina-i acceptabilă și am posibilitatea să văd bine. Mă aflu-ntr-un fel de bucătărie mică, din care ies și merg tiptil de-a lungu’ coridorului. Mă opresc la fiecare ușă pe lîngă care trec, o deschid și mă uit înăuntru. Într-o-ncăpere e un dormitor nefolosit, iar în alta e un fel de cămară.

După puțin intru în camera în care am stat de vorbă cu Paulette înainte de a mă duce la Zoni. Fac un tur și caut ceva ce seamănă c-un seif, sau un loc în care s-ar păstra acte.

Nu trece mult și-l găsesc, E un seif în perete, acoperit c-un tablou. E-ngropat în perete și are o broască cu cifru. Nu mă interesează broasca, pentru că-n definitiv peretele e numai din lemn. Așa că mă duc înapoi în bucătărie și fac rost de-un cuțit mare ș-un dispozitiv pentru deschis conserve, pe care le găsesc acolo, și-ncep să scobesc în juru’ balamalelor seifului pînă cînd reușesc să le, fac să sară. După un sfert de oră l-am aranjat. Seiful e deschis.

Înăuntru găsesc două sau trei cutii cu ceva bijuterii ș-o mulțime de acte. Las cutiile și iau actele cu mine pe verandă și-ncep să le cercetez. În sfîrșit, găsesc ce-am căutat. E un ordin de transfer, care încuviințează transferarea unor acțiuni ale unei societăți de cale ferată de la Rudy Benito la Granworth Aymes. Martor pentru atestarea autenticității e Paulette.

Examinez actu’ cu mare atenție, apoi îl bag în buzunar. Duc restu’ hîrtiilor înapoi la seif, le așez la loc așa cum le-am găsit, închid seiful cum pot și pun tablou’ la loc peste el.

Una peste alta sînt mulțumit de rezultatele muncii mele de o noapte. Socot c-am să lămuresc definitiv afacerea asta destul de repede. Privesc afară peste cîmpia care se termină la poalele munților, în curînd se crapă de ziuă și lumina se-ngînă cu-ntunericu’, producînd un efect de clarobscur, care se poate vedea numai între noapte și zi.

Pe masă-i o cutie de țigări. Iau una ș-o aprind. Apoi mă duc la bufet. Mă servesc c-o băutură. Eram cu paharu’ pe jumătate golit, cînd deodată s-aprinde o lumină. Mă răsucesc și-n prag o văd stînd pe Paulette.

E-mbrăcată c-o rochie de casă grozavă, din mătase albastră. Părul ei blond-cenușiu e desfăcut și legat c-o panglică. Stă acolo zîmbind vag și ciudat, iar în mînă ține un revolver calibru’ 0,38.

Continui să beau pînă ce golesc paharu’.

— Aha, ia te uită, Paulette! zic. Nici nu m-așteptam să te revăd atît de repede,

Intră în cameră, cu revolveru-ndreptat mai departe asupra mea.

— Așadar te-ai întors, domnule detectiv, spune pe-un ton foarte liniștit, cu același zîmbet pe buze. De ce nu bați la ușă cînd vrei să intri într-o casă?

Trag un fum din țigară.

— Am să-ți spun de ce, puicuțo, îi zic. M-am întors aici pentru că m-am gîndit să dau o raită, poate găsesc ceva de care am nevoie, și-n primu’ rînd îmi pare rău că m-ai întrerupt de la treabă. Da’ aș vrea să știu un singur lucru, Paulette, un lucru mic de tot. De ce ții revolverul ăla cu țeava-ndreptată spre mine? De ce nu-l dai la o parte?

Rîde.

— Poate c-ai vrea s-o fac, Lemmy, spune, sînt sigură c-ai vrea. Știi, după părerea mea ai avut destulă baftă pentru o seară. Poate c-a sosit momentu’ să ai și puțin ghinion.

— Mie-mi spui?! îi zic. Ascultă, Paulette, zic, nu ești tu o prostuță? Voi damele aveți un mare defect, ș-anume că-ntotdeauna supralicitați la joc. Tu ești genu’ de femeie care ai fi-n stare să pluseze la pocher cu perechi mici, în speranța că ceilalți parteneri vor crede că ai cel puțin un ful, da-n seara asta ai făcut o mare greșeală. Nu trebuia să-i fi telefonat lui Daredo.

Cînd un individ necunoscut a-ncercat să-mi crape capu’ pe șoseaua spre Zoni și m-a aruncat într-o pivniță ca să mă supună la chinuri, mi-am dat seama că era efectu’ telefonului pe care-l dăduseși lui Daredo – și vrei să știi de ce? Ei bine, pentru că nu există decît un singur motiv și motivul ăsta e c-ai simțit ce periculos ar fi pentru tine dac-aș ajunge pînă la Zoni și l-aș vedea pe Rudy. De aia ai aranjat ca Luis Daredo să pună mîna pe mine înainte de-a ajunge acolo.

În intervalu’ care s-a scurs pîn-am ajuns la Zoni ș-am vorbit cu Rudy, oamenii lui Daredo l-au informat c-am scăpat. Știind că mă voi întoarce pe drumul ăsta ca să intru pe șoseaua națională, Luis s-a instalat înapoia unui boschet de cactuși, la o bună distanță de casă, și m-a așteptat c-o carabină.

Perfect, numai că figura nu i-a reușit. L-am deteriorat pe Luis într-așa un hal încît nici acum nu știe pe ce lume trăiește.

Ea zîmbește susținut.

— Crezi că asta are vreo importanță, Lemmy? spune. N-ai impresia că tot eu conduc jocul acum?

— Ba bine că nu! zic. Da’ la ce-ți folosește să conduci jocu’? Ce urmează după asta? Ascultă, Paulette, zic, de ce nu-ți bagi mințile-n cap? Ce-ți închipui c-ai să faci cu arma aia? Crezi c-ai să tragi în mine? Cum adică? Vino-ți în fire!

Izbucnește-n rîs și de data asta rîde tare și e dulce ca o păpușică. Vă spun că Paulette asta are-un sînge rece nemaipomenit.

— Mare tont ești, Lemmy! spune. Ce, crezi oare c-ai fi primul sticlete asupra căruia s-a tras în Mexic și care-a fost nimerit în plin? Am să te lichidez, Lemmy, nu pentru că țin în mod special s-o fac – în fond, te găsesc destul de atrăgător din mai multe puncte de vedere – dar cred că ești puțin prea perseverent pentru gustul meu. Știi că ești chiar încăpățînat? Tu ești tipul omului care scormonește și scormonește, care se lasă condus de instinct, ca să zic așa,