acoperite de nisip gros. Pietrele de pe dealul observatorului, care ieșeau de sub pojghița subțire de pământ, erau mai deschise la culoare decât cele de pe celelalte dealuri. De aceea, culmea pe care se afla observatorul se deosebea destul de puternic prin coloritul său de celelalte culmi de culoare neagră.

Cele nouă dealuri se grămădeau la marginea unui șes nesfârșit, care cobora lin spre miazăzi. Departe, înspre apus, la dreapta, se zărea aproape de orizont profilul colțuros al unor munți acoperiți de zăpadă. Tot înspre șes se vedea, șerpuind, o panglică îngustă și cotită, de culoarea oțelului — era un pârâiaș ce cobora din munți și, ocolind dealul observatorului, o cotea spre răsărit, ca să se piardă în nisipul pustiului. În jurul observatorului se întindea stepa galbenă, pătată de tufișurile argintii de pelin și de scaieți albaștri. Mai departe, spre nord, stepa era despărțită de marginea nisipurilor prin dunga întunecată a tufișurilor de saksaul.

În jur era liniște, întinsul părea necuprins. Aerul era curat de munte, dar deasupra mea plutea un zăduf greu…

Ce noroc că soarta m-a adus aci! Ce mi-aș mai fi putut dori? Mă cuprinsese un sentiment de bucurie, de împăcare cu mine însumi, cu natura înconjurătoare.

— Ivan Timofeevici, — se auzi glasul lui Viacek, fratele Taniei, — poftiți la masă!

— Unde ai dispărut? mă întrebă Tania. Eu între timp m-am scăldat în râu, voiam să-ți propun să faci și dumneata o baie strașnică. Dar acum mergem la masă și amânăm scăldatul pe deseară.

După masă ne-am odihnit puțin și am pornit să ne continuăm săpăturile pentru a descongestiona scara descoperită de profesor. Treptele se pierdeau într-o groapă largă, tăiată în gresie și plină până sus de moloz și dărâmături. Lucrul înainta încet și era limpede că ne vor trebui câteva zile de eforturi unite, pentru a curăța scara.

Terminând munca ce ne propuseserăm pentru prima zi, i-am amintit Taniei de promisiunea pe care mi-o făcuse. Fata m-a condus pe o cărare îngustă, de-a lungul pârâului care curgea la poalele celui de al doilea deal. Mergeam în tăcere în urma ei, ascultând murmurul egal al apei repezi, care frângea razele soarelui în scurte sclipiri unduioase. La o cotitură a pârâului, Tania se opri:

— Stai puțin aici și așteaptă-mă. Am făcut cu Viacek un stăvilar, așa că aici apa o să ne ajungă până la brâu.

Tania dispăru după un mal ieșit înainte, iar eu mă întinsei pe iarba aspră și-mi expusei fața la adierea slabă și răcoroasă a vântului. Susurul pârâului mă îmbia la somn.

— Ai adormit? Fugi de te scaldă. E minunat!

Proaspătă, plină de veselie, Tania îmi apăru ca o întruchipare a frumuseții și a tinereții care se bucură de apă și de soare. Am sărit în picioare și am coborât sub malul înalt, unde am găsit un mic stăvilar în fața unei plaje minuscule. Pe malul drept, doi arbuști strâmbi stăteau ca niște santinele de pază lângă această baie primitivă. M-am obișnuit imediat să fac baie întins, luptând cu șuvoaiele de apă rece. Baia mă înviora de minune. Profesorul și Viacek ne așteptau lângă cort, cu ceaiul pregătit.

— Ei, cum v-a plăcut baia? ne întâmpină profesorul. Ia, hai să-l punem la încercare pe geolog! N-ai observat nimic în râu?… Nu? Ei, dragă maiorule, ai uitat pe câmpul de luptă tot ce știai! Numele străvechi al acestui pârâu, păstrat în hrisoavele de demult, este Ekik, adică „carneol”[3]. În prundișul albiei se întâlnesc câteodată pietricele roșii. Dacă mai ai ocazia, să te uiți neapărat…

Săpăturile la etajul de jos se dovediră mai complicate decât ne așteptam noi. Scobitura înclinată în jos, în care lucram se umplea mereu de pământ și moloz, provenit din necontenitele surpări. Eu lucram aici de patru zile și lucram intens, de dimineață până seara. Simțeam că-mi năvălește în mușchi o nouă forță. Mi se părea că din străfundurile cele mai necunoscute ale sufletului meu creșteau sentimente noi, proaspete ca verdele primăverii, sentimente tot atât de nesfârșit de calme și de luminoase ca și natura înconjurătoare. O bucurie de a trăi, plină de încredere, mă cuprinsese, aproape că uitasem de orice oboseală sau nemulțumire.

Ca toți oamenii perfect sănătoși, nu eram conștient de corpul meu, simțeam doar încântarea pe care ți-o dă prisosul de energie vitală.

Acum pot sta să analizez aceste sentimente, să le desfac în elementele lor componente. Atunci însă toate erau altfel și se exprimau, de fapt, printr-un sentiment unic de încântare totală față de regiunea unde se aflau ruinele Nur-i-Deșt. Îmi spărgeam capul, căutând să descopăr secretul farmecului acestor dealuri pleșuve de piatră și a ruinelor triste și pustii, înconjurate de stepă și nisipuri fierbinți. Împărtășii gândurile ce mă tulburau Taniei și profesorului. Ei se declarară de acord cu mine — treceau prin stări asemănătoare.

— Mărturisesc că nu înțeleg nimic, spuse Matvei Andreevici. Știu doar una și bună — niciodată și nicăieri nu m-am simțit mai bine ca aici.

— „Bine” e prea puțin spus, adăugă Tania. Eu, de pildă, sunt plină de o bucurie luminoasă. Mi se pare că acest observator antic e un templu… cum să vă spun, nu știu cum să mă exprim mai limpede… un templu al pământului, al cerului, al soarelui și încă al nu știu cărui element necunoscut și minunat, care se pierde în spațiile nemărginite. Am văzut multe locuri mult mai frumoase, dar niciunul dintre ele nu avea farmecul atrăgător al acestor ruine în aparență foarte obișnuite.

Terminaserăm încă o zi de muncă și cu toate că era destul de târziu, nu ne era somn deloc.

Se lăsase noaptea. Ne-am culcat cu toții lângă foc. În vârful cupolei negre, care se boltea deasupra noastră, strălucea Vega cea albastră; la apus, ca un ochi de cucuvea, ardea Arcturul auriu. Calea Laptelui strălucea ca o sclipitoare pulbere argintie. Iar acolo, jos de tot, la orizont, strălucea Antares cel roșu și la dreapta lui abia de se distingea Arcașul palid.

Acolo e centrul Galateei — uriașa roată înstelată — „soarele” central al universului nostru. Noi n-o să-l vedem niciodată, deoarece o perdea gigantică de „materie” neagră