ascunde axa Galateei. Probabil că și în aceste lumi fără număr există viață, dar o viață diferită, variată. Și acolo, în depărtarea inaccesibilă, viețuiesc pesemne ființe aidoma nouă, posedând puterea gândirii… Iar eu, fără să bănuiesc nimic, cuprins de melancolie privesc la aceste lumi, emoționat de presentimentul vag al viitorului măreț al speciei umane. Da, va fi într-adevăr măreț acest viitor, după ce se vor fi stârpit forțele negre, sălbatice, care mai hălăduiesc pe pământ, care mai distrug în mod bestial cuceririle cele mai prețioase ale gândirii omenești, ale visurilor omenirii.

— Dormi, Ivan Timofeevici? se auzi glasul profesorului.

— Nu, privesc la stele… Aici ele par deosebit de strălucitoare și apropiate.

— Da, observatorul a fost construit cu cap, vizibilitatea e aici excepțională… De altfel, aproape peste tot în Asia Centrală cerul e strălucitor și străveziu. Nu întâmplător oamenii de pe aici sunt observatori pricepuți ai stelelor. Știi, kirghizii denumesc Steaua Polară, cuiul de argint al cerului. De acest cui sunt legați trei cai. Patru lupi se rotesc veșnic alergând în cerc după cai și tot nu pot să-i ajungă. Când însă îi vor ajunge, va fi sfârșitul lumii. Oare nu e asta o închipuire poetică a circuitului descris de Carul Mare?

— Foarte interesant, Matvei Andreevici! Mi-amintesc că am citit pe undeva despre cerul emisferei de sud. Sus de tot, acolo unde strălucește Crucea Sudului, în mijlocul Căii Laptelui se găsește un nor luminos de stele, iar alături de el o pată neagră de tot — aglomerare enormă de materie neagră în formă de pară. Primii navigatori au denumit-o Sacul de cărbune. O veche legendă australiană denumește această pată — groapa căscată, gaură-n cer, iar o altă legendă spune că pata e întruchiparea răului, având chipul struțului australian emu. Emu stă la poalele copacului format din stelele Crucii Sudului și-l pândește pe opossumul care s-a adăpostit pe ramurile pomului. Când emu va prinde opossumul, va sosi sfârșitul lumii.

— Da, legendele se aseamănă, doar animalele sunt diferite, remarcă alene profesorul.

— Explică-mi, te rog, Matvei Andreevici, când și cine a construit Nur-i-Deșt-ul, acest observator „construit cu cap”? Și de ce a fost construit într-o pustietate ca asta?

— În observatorul acesta au lucrat astronomii niguri, ucenicii înțelepților arabi. Iar locurile din jur au devenit pustii abia după invazia mongolă. Pe aici, prin împrejurimi sunt tot felul de urme ale unor vechi așezări. Acum șapte sute de ani, aici era, fără îndoială, un ținut bogat, populat. Pentru a construi un asemenea observator trebuie să ai multe cunoștințe și multe mijloace…

Vocea profesorului se întrerupse brusc. Se întâmplase ceva. La început nu-mi dădui seama ce anume. Dar curând se făcu simțită o nouă zguduitură, pământul de sub noi se cutremură ca și cum peste suprafața lui s-ar fi rostogolit un val de piatră. Aproape concomitent auzirăm un bubuit îndepărtat, care răbufnea parcă din fundul pământului, de sub picioarele noastre. Vasele din lăzi zăngăniră, lemnele aprinse din focul de tabără se risipiră. Zguduiturile urmau dese una după alta.

Apoi totul se termină tot atât de brusc cum începuse. În liniștea care urmă se auzi o vreme cum se rostogoleau pietrele de pe deal și cum se scurgea molozul în ruinele observatorului.

Dimineața, când am venit la locul nostru de muncă, am văzut că cutremurul de peste noapte produsese schimbări neașteptate. Șanțul săpat în pământ, de partea stângă a ruinelor, se lăsase în jos, pământul se surpase, descoperind în peretele drept o nișă nu prea adâncă, mărginită de o arcadă ascuțită, în formă de ogivă. În fundul nișei, de sub praful și bulgării de pământ, se zărea o placă de piatră purtând gravată o împletitură de semne din scrierea arabă cufică[4] — părând pentru un ochi neexersat, cu totul indescifrabilă. Bucuroși de descoperire, dar în același timp necăjiți de prăbușirea șanțului, care ne închidea iarăși capul scării, am curățat în grabă inscripția, ascunsă de atâtea veacuri sub pământul uscat și prăfuit. Pe placa netedă, albăstruie, literele săpate erau acoperite cu un soi de glazură de o culoare foarte frumoasă, portocalie, cu ape verzui. Tania și profesorul se apucară să descifreze inscripția, iar eu și Viacek pornirăm să curățăm din nou scara de dărâmături.

Matvei Andreevici își îndreptă umerii și oftă zgomotos:

— Păcat, nimic deosebit! E drept însă că s-au confirmat unele date istorice. Inscripția spune că din ordinul lui „cutare” a fost terminată în anul cutare și cutare, luna Kowus — aceasta înseamnă Arcaș în arabă, nu-i așa, Tania?

— Da.

— Deci în luna noiembrie a fost terminată construcția din localitatea Nur-i-Deșt, pe malul râului Ekik, de pe dealul… cum îi zice, Tania?

— Nu prea înțeleg bine denumirea — se pare că ar fi „Amfora luminoasă”.

— Ce poetic! Pe dealul Amforei luminoase, pe locul fostelor cariere regești… Ia stai, asta te privește pe dumneata, maiorule. Dar unde să fie urmele carierelor, și ce se putea extrage oare din ele?

— Nu știu, n-am observat nici urmă de cariere.

— Parcă ziceai că ai fost geolog pe vremuri, se burzului în glumă profesorul.

— Dă-mi răgaz, Matvei Andreevici. Stai să termin cu scara și apoi să mă lași să hoinăresc câteva ceasuri. Poate că o să prindă bine și meseria mea de geolog. Că doar traseul meu zilnic îl știți — de la râu la subsol, de la râu la cort.

— Aha! izbucni în râs profesorul. Uite c-ai gustat și dumneata din viața de arheolog — tot timpul cu nasul în pământ… Dar cred că ai dreptate: e cazul să luăm o zi de odihnă. Mâine nu mai săpăm, plimbă-te, cercetează după pofta inimii. Tania desigur, o să se ocupe de spălat… Nu? Atunci de ce? A, ai gust să hoinărești, să studiezi geologia? Hm, hm!…

— Dar ce mai arată inscripția, Matvei Andreevici, întrerupsei eu pe profesor.

— Mai arată că în amintirea acestui eveniment de seamă s-a făcut această inscripție, iar în perete a fost zidită o amforă străveche cu descrierea construcției.

— Atunci, dacă am găsi amfora, ea ar fi de mare ajutor la studierea observatorului?

— Desigur. Dar nu se indică unde anume e zidită. Cu siguranță că în fundație. Dar