* * *

A doua zi de dimineață îl rugai pe Viacek să-mi dea pușca lui cu alice, ca să încerc să dobor niscai vânat. Însoțiți de urările ironice ale profesorului, am pornit cu Tania să înconjurăm dealurile Nur-i-Deșt. Aflai că niciun membru al expediției nu se depărtase vreodată din preajma ruinelor — munca nu le dădea răgaz. Ziua era călduroasă și liniștită, cum fusese arareori, nici cea mai mică adiere de vânt care să alunge zăduful uscat, ce se înălța de la terenul pietros. Am umblat multă vreme pe dealuri, ne-am cățărat pe povârnișuri până când setea ne-a doborât. Atunci am coborât la râu, am băut în voie și am început să umblăm desculți prin albia râului. Pietricele destul de mari ne fugeau de sub picioare. În apa străvezie, prin prundișul negru și cenușiu, apăreau din când în când pietricele colorate, rotunjite de apă — bucățele de opal[5] și calcedon[6]. Vânătoarea de pietricele colorate ne pasionă pe amândoi și doar după ce ne-au înghețat de-a binelea picioarele, am ieșit la mal să ne încălzim pe pietrele calde, ocupându-ne cu sortarea pietricelelor culese cu atâta râvnă.

— Cele roșii pune-le aici, Tania. Era carneol — piatră foarte prețuită în vechime, pentru așa-zisele ei calități terapeutice.

— Astea roșii sunt cele mai numeroase… dar ia te uită ce minunată e asta, exclamă fata. Dumneata ai găsit-o? E străvezie și are ape ca perlele.

— E hialit, cea mai prețioasă specie de opal. Poți să-ți faci o broșă din piatra asta.

— Nu-mi plac broșe, inele, cercei, nimic din toate astea, afară de brățări. Dar dacă mi-o dăruiești… îți mulțumesc… Ia spune-mi însă de ce ai luat aceste trei pietricele urâte, tulburi?

— Vai, Tania, cum poți să desconsideri cea mai bună captură pe care am făcut-o! Ia te uită! Cufundai pietricelele albe, nearătoase în apă. Deveniră străvezii, cu unduiri strălucitoare albastre.

— Ce frumos! exclamă, uimită, fata.

— Vezi, pietricica asta pricăjită e fermecată. Și-n vechime era considerată fermecată. E hidrofanul, denumit și „ochiul lumii”. E foarte poros și de aceea când e uscat nu e străveziu. Dar îndată ce porii se umplu cu apă, devine străveziu și foarte frumos. Hidrofanul e și el o specie de cuarț. De altfel mai sunt numeroase alte specii de diferite nuanțe, unele mai frumoase și mai prețioase, altele mai puțin.

— Spune-mi cu ce te-ai ales din această excursie? întrebă Tania.

— Mi-am format o imagine despre structura solului întregii regiuni. E drept că n-are nimic interesant — granituri străvechi și straturi groase de cuarțite[7] negre, străbătute de vine de cuarț. Structura dealului pe care e construit observatorul e oarecum deosebită de aceea a celorlalte dealuri, roca cea mai des întâlnită se compune din cuarțite foarte dense, asemănătoare sticlei. Pietrele frumoase din albia râului sunt provenite din erodarea cuarțitelor, în a căror vine și crăpături se află probabil mult calcedon și opal.

— Dar unde să fie carierele, despre care se pomenește în inscripție?

— N-am putut s-o aflu. Ai văzut doar și dumneata, nicăieri nici cea mai mică urmă de carieră. Poate că se află sub ruinele observatorului.

— Păcat! Iar o să aibă de ce râde Matvei Andreevici, trase concluzia Tania. E timpul să ne întoarcem. Ia privește, apune soarele. Să ne grăbim, că ne prinde întunericul din urmă.

Pe fondul roșu al apusului apăreau deslușit siluetele rotunde ale dealurilor. Nicio boare de vânt nu venea să tulbure tăcerea moartă a nisipurilor din împrejurimi. Când am ajuns la dealul pe care era observatorul, la apus se stingeau ultimele reflexe ale soarelui.

Ruinele, abia perceptibile la lumina stelelor ne-au întâmpinat cufundate în tăcere. Se auzea doar de departe strigătul melodios al unei păsări de noapte. Pe întuneric, ruinele păreau mult mai posomorâte. Ne cuprinse un vag sentiment de primejdie și am pornit-o la drum, furișându-ne, vorbind în șoaptă, temându-ne parcă să trezim pe cineva adormit între zidurile mohorâte.

Deodată simții că oboseala de peste zi dispare, făcând loc unei vioiciuni. Cu toată căldura pe care o răspândeau zidurile încinse, aerul uscat și neclintit părea neobișnuit de proaspăt.

Îmi simțeam pielea străbătută, din când în când, de o înfiorare plăcută, abia perceptibilă.

— Nu sunt obosită deloc, șopti Tania, apropiindu-se tare de mine, cât pe aci să mă atingă cu umărul.

— Parcă plutește ceva în aer…

— Da, și mie îmi face impresia că undeva pe aproape ar lucra un dinam. Ia netezește-ți părul, Tania, uite ce înfoiat este.

Tania își trecu mâna prin păr, încercând să-l așeze, și o mulțime de scântei mici albastre îi sclipiră sub degete.

— Parcă am fi în preajma unei furtuni, — spuse Tania, — doar că cerul e limpede și nu-i nici urmă de zăduf, ba chiar dimpotrivă…

— Ciudat… În general în locul acesta sunt multe lucruri inexplicabile… începui eu, dar privirea îmi fu atrasă de o slabă sclipire verzuie, pâlpâind într-o spărtură a zidului.

Ne apropiarăm de clădirea principală, pe care se găsea arcul cuadrantului. Mă uitai atent și văzui pe peretele interior al porticului niște litere care luceau în întuneric.

— Ia privește, Tania! exclamai eu și condusei fata spre peretele dărâmat.

În întunericul de nepătruns al bolților se reliefau lămurit volutele literelor, scoase în evidență de strălucirea galben-verzuie din jurul lor.

— Ce-i asta? șopti, emoționată, Tania.

Sunt multe inscripții pe aici, dar celelalte nu sunt luminiscente.

— Inscripțiile acelea sunt făcute cu aur, nu-i așa?

— Așa-i, confirmă Tania.

— Iar aceasta… Stai o clipă…

Trecui ușurel în portic și aprinsei un chibrit. Lucirea stranie dispăru pe dată. În fața mea rămase un perete scorojit. Putui observa, totuși, o bucată de placă de faianță, neatinsă de vreme, acoperită de o glazură netedă, pe care se deslușeau niște litere de culoare verde-portocalie.

— Literele acestea nu sunt scrise cu aur, ci cu același email ca și cele de lângă scara din subsol.

— Hai, repede într-acolo, să vedem, propuse cu vioiciune Tania.

— Să mergem, mă declarai eu de acord. Spune-mi, a fost vreodată cineva dintre voi noaptea la observator, dumneata sau profesorul?

— Nu, niciodată.

— Atunci, uite ce propun: