să mergem mai întâi la tabără, dar să nu-i spui deocamdată nimic profesorului. Luăm masa și dacă vrei, când adorm cu toții, ne întoarcem și continuăm cercetările. Dacă ești obosită, mă ocup singur.

— Ce tot spui? Ce are a face oboseala? Totul e atât de interesant, atât de misterios!

— Foarte bine. Dar să ne-nțelegem, Tania, niciun cuvânt profesorului. Nu sunt încă lămurit defel, dar dacă o să ajungem să ne explicăm toate aceste fenomene, gândește-te ce surpriză o să-i facem mâine dimineață lui Matvei Andreevici.

Mâna caldă și vânjoasă a fetei mi-o strânse pe a mea. Am coborât repede de pe deal spre tabără, unde ca de obicei ardea un foc mic de vreascuri. Profesorul ne luă puțin la rost, pentru că întârziaserăm la masa de seară, apoi începu să mă descoase cu privire la rezultatele excursiei noastre. Și când află că n-am găsit nici urmă de carieră, mă luă peste picior, așa cum prevăzuse Tania.

— Bine, bine, nici nu-ntreb ce ați găsit cu Tania în întuneric… Ei, haide, nu vă supărați. Arătați-mi mai bine pietricelele voastre… Ia te uită cât serdolic ați adunat! Dacă v-ați ține câteva zile de treaba asta, ați aduna un sac întreg. Acum însă serdolicul nu mai e la preț — iată încă unul din numeroasele exemple care ne dovedesc că înțelepciunea experienței omenești este adesea dată uitării în decursul veacurilor. Înainte vreme, în întreaga Asie de vest, această piatră era una dintre cele mai prețuite. Se făceau dintr-însa brățări, coliere, catarame… Se credea că serdolicul păzește pe om de multe boli. Dar, oricât de curios s-ar părea, această credință e mai mult decât o simplă superstiție. Am aflat de curând… se întrerupse profesorul privind gânditor la piatra roșiatică care sclipea în lumina focului.

— Ce-ai aflat, Matvei Andreevici, povestește-ne, îl rugă Tania.

— E foarte simplu: medicii încearcă acum un tratament cu ajutorul serdolicului. Se pare că e aproape întotdeauna radioactiv. E drept că într-o măsură foarte slabă, aproape infimă, cam de același grad cu radioactivitatea[8] organismului omenesc. Dar tocmai pentru că are urme infime de radium, serdolicul exercită o acțiune favorabilă asupra sistemului nervos, restabilind un fel de echilibru intern sau așa ceva, nu știu exact.

„Radiu”? îmi fulgeră prin minte o bănuială încă neformulată și ca într-un vârtej porniră să-mi revină în minte descărcările electrice, inscripțiile luminiscente, smalțul de culoare verde-portocalie. Am sărit în sus plin de nerăbdare, dar mă stăpânii îndată și-mi scosei grăbit țigările.

— Ce-ai pățit, parcă te-ar fi înțepat ceva, Ivan Timofeevici, mă întrebă cu mirare profesorul. Dar e timpul să ne culcăm. Mâine ne apucăm mai devreme de treabă și cu siguranță că vom dezgropa ieșirea din subterană. Voi faceți cum doriți, dar Viacek și cu mine ne culcăm.

Am rămas singur cu Tania. Fumam agitat, așteptând până va adormi profesorul, ca să ne înarmăm cu niște lumânări și să pornim în noapte la cercetarea tainelor observatorului Nur-i-Deșt.

În sfârșit, Tania făcu rost de două lumânări, iar eu scosei din grămada de instrumente o rangă grea de fier.

— Asta la ce-ți trebuie? se miră fata.

— Prinde bine. Poate o să dăm de vreun bolovan care trebuie dat la o parte, sau vreo lespede care trebuie întoarsă…

Jos, în subteranele de piatră, domnea un întuneric de nepătruns. Înaintam pe dibuite pe drumul cunoscut, fără a aprinde lumina. Curând cotirăm spre dreapta, către crăpătura care servea de intrare la lăcașul scării. Deodată Tania scoase un țipăt: pe placa cea mare, cercetată de noi în ajun, strălucea, e drept slab, dar foarte lămurit o împletitură de litere cufice. O inscripție la fel de luminiscentă, aurie, se deslușea pe frontispiciul arcadei scării….

— Înțeleg, ziua e prea puțină lumină aici, gândii eu cu glas tare.

— Ei și ce? mă întrebă, nerăbdătoare, Tania.

— Nu mă întreba nimic… până nu rezolv problema. Să mergem sus, spre cvadrant. Probabil că vom mai întâlni și alte fragmente de inscripții luminiscente… Stop! Dă-mi lumânarea. Ia să ne uităm ce-i pe aici.

Mi-am adus aminte de licărirea stranie pe care o văzusem în prima zi în interiorul soclului, pe care se înălța turnul astronomic și mă hotărâi să încerc să pătrund în soclu. Începui să întorc cu băgare de seamă, ajutându-mă de ranga adusă, o piatră bine înțepenită de deasupra crăpăturii înguste de ventilație. Cedând încercărilor mele perseverente, piatra se clinti din loc. Apăsai ranga mai tare și trăgând piatra spre mine o desprinsei din zid. Cu a doua piatră lucrurile au mers mai ușor. Se formă o deschizătură ceva mai mare, atât cât să bagi înlăuntru capul și mâna cu lumânarea aprinsă.

Flacăra lumânării lumină slab interiorul rotund și strâmt al turnului, care se înălța sus în întuneric. În partea stângă, cam în dreptul găurii făcute de mine în zid, pe un soclu rotund de piatră, neted cioplită, se găsea un vas mare, cu gura largă, acoperit cu un email fin, care sclipea slab sub stratul gros de praf.

— Amfora, Tania, amfora! am exclamat eu și i-am făcut loc fetei în dreptul spărturii din zid.

— Nu e chip de intrat. Cum o scoatem? întrebă ea, reținându-și anevoie bucuria.

— Numaidecât! Stai să vezi!

Plin de însuflețire, dădui repede la o parte încă două pietre. Dar cum pătrunsei înăuntru, mă dădui grăbit înapoi: spre dreapta și în spatele soclului de piatră pe care stătea vaza, se căsca în adânc întunericul puțului. În peretele rotund erau săpate niște trepte înguste, care urcau în spirală până la o ieșitură a turnulețului superior. Dădui fetei amfora prin spărtură și-i spusei:

— Așteaptă-mă, Tania. Vreau să cobor.

— Nu, nu te las singur, viu și eu. Cine știe ce-i acolo… Tania se întrerupse tulburată. Privirile noastre se întâlniră… și eu… Într-un cuvânt, am coborât, sprijinindu-mă cu mâinile de pereții puțului, coboram puțin, apoi o ajutam și pe Tania să vie după mine.

Puțul nu era adânc. De fapt, nici nu era puț, ci mai curând o intrare înclinată, săpată pieziș în stâncă. Eram îmbrăcați ușor și ne cuprinse frigul. Aerul însă nu era rece, stătut, de subterană, ci un aer proaspăt, curat, asemenea aerului de