— …Și eu voi trăi nesimțit, adăugă d-l Nazarie. Mă veți vedea numai aici, între d-voastră…

Cu mîna făcu un ocol pripit al mesei. D-na Moscu îi mulțumi, absentă.

— E o mare cinste să vă avem printre noi, începu ea, recăpătîndu-și subit un glas mult mai sigur și mai puternic. Sînteți o mîndrie a științei românești…

Se vedea că îi plac mult cuvintele acestea, pentru că le repetă cu fervoare. Egor privea în jos, strîngînd, mai moale, cuțitul. Pe sub gene, Sanda îi urmărea gesturile. Cine știe ce crede despre mama, își spuse, înfuriindu-se deodată.

— Doamnă, întrerupse uluit d-l Nazarie, laudele domniei voastre se adresează fără îndoială învățătorului meu, marele Vasile Pîrvan[1]. El a fost într-adevăr o culme, o mîndrie a noastră, un geniu românesc…

Aștepta de mult un asemenea prilej: să vorbească, să spună lucruri depărtate de această masă ciudată, de aceste gazde neînțelese. Vorbi cu însuflețire și evlavie despre Pîrvan. De la el a învățat meșteșugul săpăturilor. El, premergătorul, a dovedit că cea mai mare mîndrie a pămîntului românesc e preistoria și protoistoria. Și farmecul săpăturilor, viața de cort, tresărirea în fața fiecărui obiect găsit.

— …Un pieptene de fier, un cui, un fragment de oală, continua d-l Nazarie, toate lucrurile acestea sărăcăcioase și neutre, pe care un drumeț nici nu le-ar ridica din țărînă, au pentru noi mai mult farmec decît cea mai frumoasă carte și, poate, chiar cea mai frumoasa femeie…

Sanda căută ochii lui Egor zîmbind, așteptînd un zîmbet ironic. Dar pictorul asculta cu respect, cu simpatie.

— Un pieptene de fier îți descoperă cîteodată o civilizație, adăugă d-l Nazarie, adresîndu-se din nou către d-na Moscu.

Se opri însă brusc în mijlocul frazei, parcă și-ar fi pierdut răsuflarea. Privea țeapăn către d-na Moscu. Îi era teamă să-și închidă ochii. Ar fi întîlnit, poate, o nălucire rnai înspăimîntătoare înapoia pleoapelor.

— Cine bea cafea?! întrebă în acea clipă Sanda, ridicîndu-se de la masă cu zgomot.

D-l Nazarie începu să-și simtă nădușeala rece pe umeri, pe piept, de-a lungul brațelor. Ca și cum ar fi pătruns lent într-o zonă umedă și înghețată. Sînt foarte obosit, își spuse el, apucîndu-și strîns mîinile una de alta. Se întoarse spre Egor. I se păru destul de neînțeles gestul lui: zîmbea, cu două degete ridicate în sus, parcă ar fi fost într-o clasă…

— Beți și d-voastră, domnule profesor? îl întrebă Sanda.

— Bucuros, bucuros… răspunse d-l Nazarie.

De-abia cînd văzu ceștile cu cafea pe masă, înțelese ce l-a întrebat Sanda și se liniști pe deplin. Tot atunci mai privi o dată, fără teamă, spre d-na Moscu. Gazda plecase fruntea și și-o rezema în palma dreaptă. Nu mai vorbea nimeni la masă. Întîlni însă fața Siminei, întoarsă spre el. Îl privea cu multă mirare, cu neîncredere chiar. Parcă se trudea să descifreze o taină. Era o preocupare adîncă, nemulțumită, dincolo de copilărie.

[1] Vasile Pîrvan (1882–1927): istoric, arheolog, epigrafist și eseist român. A studiat la București (avîndu-i ca profesori pe Nicolae Iorga și Dimitrie Onciul) și apoi în Germania, unde s-a specializat în istorie antică. A fost profesor la Universitatea din București, membru al Academiei Române și al mai multor academii și societăți științifice din străinătate. Preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie și istoria civilizației greco-romane, a organizat numeroase șantiere arheologice, dintre care cel mai important este cel de la Histria, și a publicat numeroase studii, rapoarte arheologice și monografii, cuprinzînd un material documentar vast, valoros și util (n. r.)

D-l Nazarie deschise cu multă băgare de seamă ușa. Găsi pe săliță o lampă cu gaz, cu flacăra scăzută. O desprinse din perete și începu să pășească atent, silindu-se să nu facă zgomot. Podelele de lemn, vopsite vișiniu, trosneau totuși, chiar și acolo unde erau acoperite cu covoare.

Ce Dumnezeu ne-au dat camere atît de depărtate! își spuse, puțin enervat, d-l Nazarie. Nu-i era frică, dar avea mult de umblat pînă la camera lui Egor; trebuia să treacă prin fața multor uși, fără să știe dacă se află cineva în cameră, dacă deranjează pe cineva. Pe de altă parte, camerele acelea – dacă ar fi fost într-adevăr goale – ar fi dat un aer pustiu coridorului; lucru la care d-l Nazarie nici nu voi să se gîndească.

Odaia lui Egor se afla tocmai la capăt. Ciocăni de cîteva ori, cu bucurie.

— Nădăjduiesc că nu te deranjez prea mult, spuse deschizînd ușa. Nu mi-e deloc somn…

— Nici mie, răspunse Egor, ridicîndu-se de pe canapea.

Era o odaie mare, spațioasă, cu un balcon care se deschidea în parc. Patul, de lemn vechi, era așezat într-un colț. Un dulap, un lavoar, o canapea, un birou elegant, două scaune și un chaise-longue alcătuiau restul mobilei. Odaia era totuși atît de mare, încît părea simplu mobilată. Obiectele se aflau prea depărtate unele de altele. Te puteai mișca în voie.

— Îmi face o deosebită plăcere, adăugă Egor. Mă întrebam cu ce să-mi omor insomnia. Nu prea mi-am adus cărți. Credeam că am să lucrez mult ziua… Își lăsă gîndul nespus: Credeam, mai ales, că serile le voi putea petrece cu Sanda…

— E prima noapte cînd mă urc atît de devreme în camera mea, continuă Egor. Pînă acum rămîneam tîrziu de tot în parc; erau mulți invitați, mult tineret. Dar cred că o oboseau prea mult pe d-na Moscu… D-voastră nu fumați? întrebă îndreptîndu-se cu tabachera deschisă spre d-l Nazarie.

— Mulțumesc, nu. Dar voiam să te întreb, toate camerele astea de lîngă noi sînt nelocuite?

— Așa cred, răspunse zîmbind Egor. Aici au stat musafirii; un etaj întreg pentru musafiri. Și jos cred că tot goale sînt camerele. D-na Moscu locuiește în cealaltă parte a casei, cu domnișoarele…

Rămase pe gînduri. Își aprinse țigara și se așeză pe scaun în fața profesorului. Tăcură amîndoi.

— Splendidă noapte! spuse tîrziu d-l Nazarie, ridicînd fruntea