despre care nici măcar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o să-i treacă în clipa cînd o să devină el însuși tată și la urma urmelor alți bărbați au păcate mai grave, sînt superficiali, muieratici, bețivi, hahalere, mediocri în profesiune, ca să nu mai vorbim de alte trăsături de caracter oribile, de pildă, să se spună, și să fie și adevărat, că bărbatul tău e un mincinos. N-aș suporta!… Prin martie a plecat iar de-acasă. L-am lăsat în pace. De astă dată a stat vreo două luni, s-a întors prin mai, cînd n-am mai trăit împreună decît o săptămînă, fiindcă a fost concentrat… A plecat direct pe front. Iată o catastrofă, am gîndit cînd am primit întîia scrisoare… Citeam tremurînd listele de morți și răniți care apăreau în jurnale. Gîndul că Petrică putea să moară (era ofițer de rezervă la transmisiuni) mă făcea să-mi dau seama cît de tare mă legasem de sufletul lui, așa cum i-l cunoșteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glonț îl putea stinge pentru totdeauna… Mă simțeam rătăcită la gîndul că îl puteam pierde și îl înțelegeam mai bine și pe taică-său, că nici el nu voise să-l piardă de lîngă el prin căsătorie. Ce era? Ce mă tulbura în amintire? Amestecul de bărbat și copil, cînd indignat de oameni, și atunci vorbea mult și te pasionau ideile, gîndurile lui, puritatea spre care nu numai că aspira, dar o și avea și îți cucerea sufletul, cînd duios, renunțînd la orice înverșunare, retras între cărțile și manuscrisele lui, și atunci era blînd, tăcut, generos, gata de dăruire, cu acel farmec al ființei neatinsă de orgoliu și care nu știe ce dăruiește, asemeni florilor… («Gata, Petrică, iată-te floare, pesemne asta numește ea starea ta de blegeală, „umanismul” tău, care pe mine mă plictisește total.») Prinsă de aceste sentimente am sunat într-o zi la ușa socrilor mei. Le-am spus că mi-e greu fără Petrică și că tremur de teamă să nu-l găsim într-o zi pe lungile liste de morți sau dispăruți… Rămîi la noi, mi-a spus soacră-mea, și noi tremurăm și ne gîndim că scrisorile lui pot veni în urmă și noi să tot credem că trăiește… Da, a zis și bătrînul, numai să se întoarcă… Voia să spună că să-l vadă iar viu printre noi, că vechiul conflict nu va mai exista între mine și el… Cîteva zile a fost bine… Pînă ce socru-meu mi-a cerut să-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea și fusesem angajată de eforia spitalelor, să construim niște clădiri noi… Aveam datorii față de rude, care mă ajutaseră în timpul studenției și acum așteptau să-i ajut și eu pe ei, fiindcă le era și lor greu… Dimpotrivă, domnul avocat Nicolau cîștiga bine, era șeful unui contencios și avea și procese, dar m-am gîndit că după ce împăcarea noastră se va consolida, o să-i explic care era situația mea față de rude și… Curînd însă a trebuit să plec. Omul era de o zgîrcenie insuportabilă: întîi că la ei în casă totul era încuiat și cheile erau la el, dormea cu ele sub pernă, și-un morcov, dacă rămînea de la masă, îl lua și îl încuia în dulap cu cheia, ca să nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dădea el, mie și soacră-mii, să gătim și cum chiar și după aia mi se uita în farfuria în care îmi punea trei fire de macaroane fără unt, ca și cînd ar fi suferit că acele macaroane vor fi totuși înghițite și va rămîne fără ele. Scîrbită, dădeam farfuria la o parte și rămîneam dusă pe gînduri. Ce să fac? Unde să mă duc să mănînc? Fiindcă îi dădusem toată chenzina și economii nu aveam. Fără să clipească, îmi lua farfuria dinainte și mi-o servea seara din nou, cu vădită încîntare că făcuse o economie. Soția lui, am surprins-o cu un furou cîrpit… Se tot urca și cobora pe scara podului și într-o zi cînd lipsea de-acasă m-am urcat să văd ce e acolo… N-avea capacul încuiat, în sfîrșit… o mizerie… colecții de ziare foarte vechi, roase de șoareci, cutii pline cu pantofi scîlciați și descompletați, nasturi de toate mărimile și culorile, rufărie zdrențuită, broaște, lacăte, sîrme ruginite, toate în lăzi și cutii… Era clar pentru mine, le adusese de la București cînd se mutase, nu le putuse strînge aici într-un an… Mă întrebam cum trăise Petrică toată copilăria și adolescența lîngă acest tată sordid și în ce consta fascinația pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar în ultimii ani, din pricina evenimentelor tulburi? I-am spus că trebuie să fac curățenie acasă, am plecat și n-am mai revenit. După un an Petrică s-a întors de pe front, detașat în interior, la un batalion de instrucție. Nu pățise nimic. Era însă mai tăcut și mai dur, dormea puțin și momentele de duioșie erau rare și scurte, dar și cele de revoltă erau la fel de rare. Nu știu cum, dar parcă aveam sentimentul că regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viața era ca înainte, i se părea searbădă și cu sensul micșorat. Luna de permisie și-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decît o singură zi pe la părinți, unde n-a stat decît cîteva ceasuri. Batalionul lui de instrucție unde fusese detașat se afla la Bîrlad. O dată pe lună luam trenul și mă duceam la el, ieșeam undeva la marginea unei păduri și puneam masa la iarbă verde, destupam o sticlă de șampanie. Odată a trecut pe lîngă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit mașina, s-a apropiat și a început să-i facă lui Petrică reproșuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? Cum, un ofițer să n-aibă și el unde să stea în asemenea situație și să iasă la cîmp, ca orice soldat? Și ne-a poftit la el, unde am rămas pînă a doua zi… 23 August, cu întoarcerea armelor, l-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat în munții Tatra pînă