Când puse receptorul în furcă, se discuta despre femeile din Franța, despre șarmul franțuzoaicelor – o temă iritantă pentru nemțoaicele de față.

Apoi se termină și șampania și ei reveniră la muncă. Sau cel puțin încercară. Pentru că în acea zi și în acea noapte nu vor mai fi eficienți.

Din acest motiv și pentru că gândul la pachetul care îl aștepta nu îi mai dădea pace, Lettke plecă mai devreme, plasând răspunderile locțiitorului său, ajutându-se cu lanterna de buzunar în căutarea drumului spre casă pe străzile pe care era întuneric beznă. Dacă până atunci niciun bombardier englez nu pătrunsese atât de adânc în spațiul german, asta se putea întâmpla de acum înainte.

Mama, încă trează, se miră de venirea lui, dar nu spuse nimic. Îi puse ceva de mâncare, ca totdeauna, nelăsându-l să și-o încălzească singur.

— Dacă tot ai venit atât de devreme…

Rămase și ea la masă și îl privi cum mănâncă. Lui nu îi era foame, mânca doar ca să aibă liniște. Poate că nici nu era rău să îi ofere corpului niște alimente.

Apoi, după ce goli farfuria, mama se ridică, bombăni ceva și se duse la culcare, ca un reproș mut. Iar el rămase în sfârșit singur cu pachetul nedeschis.

Îl întoarse pe toate părțile. Era pentru Frau Eusebia Lettke, pentru că făcuse comanda pe numele ei, de pe telefonul ei. Ea și plătise. Putuse să o facă liniștită, pentru că oricum îi mai rămâneau o mie trei sute de mărci, bani pe care îi salvase el! Esențial era că nu existau date care să conducă la el. Rupse ambalajul și scoase cartea. Prof. dr. Elena Kroll, Introducere în programare, ediția a șaptea revizuită.

Coperta era de groază: roz-aprins, cu floricele negre și albe. Nici interiorul nu era mai grozav. Fiecare capitol era decorat cu floricele, de parcă ar fi fost un volum cu sfaturi pentru machiaj ori ceva asemănător. Se strădui involuntar să atingă paginile doar cu vârful degetelor.

Citi introducerea. La început era vechea poveste bine cunoscută despre lordul Babbage și lady Lovelac, cam ce se afla din școală, plus câteva poze. Apoi se vorbea despre „de ce programarea era o treabă pentru femei…”

Nu asta voia să aprofundeze. Răsfoi cartea mai departe, până ajunse la capitolul în care se trecea la subiect. Și citi că programarea era ca pregătirea unei prăjituri. Poftim? Cum de se ajunsese de la una la alta? Nu își dădu seama. De fapt cartea era scrisă într-un mod extrem de plastic, totul era explicat folosindu-se exemple din gospodărie, straturi de flori, provizii cumpărături, haine, rețete de gătit…

Răsfoi nerăbdător cartea în continuare. Singurul lucru pe care l-a înțeles de la început a fost că prescurtarea DPS venea de la Deutsche Programmier-Sprache, același lucru cu UPL, Universal Programming Language, ale cărui principii proveneau tot de la lady Ada Lovelace. Doar că DPS folosea noțiuni germane. Așadar, un program arăta de exemplu astfel:

WENN (Jahr MOD 4 = 0 UND Jahr MOD 100 < >

0) ODER Jahr MOD 400 = 0

DANN Schaltjahr < – JA

SONST Schaltjahr < – NEIN

Lettke se holbă la aceste rânduri și încercă să priceapă la ce se refereau și ce legătură aveau unele cu altele, dar nu reușea. Descoperi că MOD se referea la Modulo Teilung, adică la operațiunea aritmetică prin care un număr se împarte la altul, dar la care interesa doar restul. Dar parantezele? Și de ce așa? Creierul lui se simțea blocat, astupat cu pământ de flori, make-up sau creme pentru mâini.

Conceptele principale ale programării erau: mai întâi ramificarea, ilustrată cu o imagine ce reprezenta o ramură cu frunze și flori, apoi funda, ilustrată cu schița unui cadou ambalat. Urmau noțiuni ca noduri, trunchiuri și mlădiță, gândite cumva ca niște curenți rânduiți…

Ăăă…?

În sfârșit veni vorba despre stricken{2}, despre modele de tricotat, ce puteau fi urmărite în programare, și anume atât de sus în jos, cât și de jos în sus, în funcție de cum se pune problema. Mai departe, la capitolul cu titlul Programarea avansată o tot ținea cu termeni ca ereditate, reproducere, legături copil-părinte…

Acesta a fost momentul în care Eugen Lettke închise brusc cartea dobândită după atâta trudă și o dădu deoparte cu sentimentul că se trezea dintr-un vis groaznic de siropos.

Salvat la timp. Acesta era sentimentul care îl stăpânea: dacă mai continua să întoarcă doar o pagină, s-ar fi afundat într-o mlaștină fără scăpare. Într-o mlaștină frumos parfumată, dar totuși o mlaștină.

Simți nevoia să se pipăie, ca să constate dacă nu cumva îi crescuseră și sâni. Se cutremură și cu vârful degetelor împinse cartea și mai departe. Nu, asta nu era de el. Nici măcar nu fusese genul care ar fi putut învăța din cărți. Iar cartea aceasta cu siguranță nu l-ar fi ajutat să priceapă cum stătea treaba cu programarea.

Se gândi încă o dată la capricioasa femeie cu părul roșu care pierise din câmpul lui vizual. Dar amintirea atrăgătorului ei posterior pălise deja.

Pentru așa ceva prețul era pur și simplu prea mare.

Luă cartea și o vârî în fundul șifonierului său, după care făcu bucățele ambalajul în care venise cartea și factura. Îi făcu bine să își descarce astfel nervii.

Cam la o lună după înmormântarea lui Armin, mama Helenei îi spuse acesteia:

— Sâmbătă seara avem un oaspete. Mi-ar face plăcere să iei parte la cină și pentru asta să te faci puțin frumoasă.

Helene, care se gândi că invitatul era vreun coleg ori poate chiar un șef de-al tatălui ei, fu ascultătoare, își aranjă părul și cu puțin timp înaintea evenimentului se și machie.

— Rujurile sunt acum cumplit de greu de procurat, îi spuse mama întinzându-i unul.

Firește, din cauza războiului. Și tăcu. În casa Bodenkamp nu se mai vorbea cu plăcere despre