„Şobo a venit..." Pettigrew, trădătorul, păruse „abătut", nui aşa? Oare era conştient că îi vedea pe James şi pe Lily în viaţă

pentru ultima dată?

Şi din nou Bathilda, care spunea nişte poveşti extraordinare despre Dumbledore: „Mi se pare greu de crezut ca  Dumbledore..."

Ca Dumbledore să ce? Dar ar fi putut fi o mulţime de lucruri despre Dumbledore care să fi părut greu de crezut că primise note mici la un test de Transfigurare, de exemplu,  sau că se ocupase cu vrăjitul caprelor, asemenea lui Aberforth... Harry se ridică şi cercetă podeaua: poate că a doua pagină a  scrisorii era undeva, acolo. Înşfăca foi nerăbdător, purtându-se cu ele la  fel de neglijent ca şi cel care căuta-se înaintea lui,  deschise sertare, scutură cărţi, se urcă pe un scaun pentru a da  cu mâna peste şifonier şi se târâ sub pat şi fotoliu.

Până la urma, în timp ce stătea întins pe podea, zări un fel de bucată de hârtie ruptă, sub o comodă cu sertare. Când o scoase, se dovedi că era bucata mai mare din fotografia descrisă  de Lily în scrisoare. Un copilaş cu părul negru intra şi ieşea în zbor din poză, călare pe o mătură micuţă, râzând în hohote, şi  nişte picioare care trebuie să fi fost ale lui James alergau după  el. Harry vârî fotografia în buzunar împreună cu  scrisoarea lui  Lily şi căută a doua foaie. Însă după încă un sfert de oră, fu nevoit să admită că cealaltă pagină a scrisorii mamei lui  dispăruse. Oare se pierdu-se pur şi simplu pe parcursul celor şaisprezece ani care trecuseră decând fusese scrisă sau fusese luată de cel care scotocise prin cameră? Harry citi din nou prima pagină, căutând de data aceasta indicii despre ce ar fi  putut face valoroasă cea de-a doua pagină. Mătura de jucărie nu ar fi avut cum să li se pară interesantă Devoratorilor  Morţii…singurul lucru cât de cât folositor ar fi fost posibilele informaţii despre Dumbledore. „Mi se pare greu de crezut ca Dumbledore   – ce anume?

— Harry? Harry! Harry!

— Sunt aici! strigă el. Ce sa întâmplat?

Se auzi un ropot de paşi în faţa uşi şi Hermione dădu buzna  înăuntru.

— Ne-am trezit şi nu ştiam unde erai! Spuse ea cu respiraţia  întretăiată.

Se întoarse şi strigă peste umăr:

— Ron, l-am găsit!

Vocea iritată a lui Ron se auzi de la câteva etaje mai jos:

— Bravo! Spunei din partea mea că e un idiot!

— Harry te rog să nu mai dispari aşa, pur şi simplu. Ne-am  speriat îngrozitor! Şi de ce ai venit aici, de fapt?

Se uită în jur, la camera întoarsă cu susul în jos.

— Ce ai făcut?

— Uite ce am găsit!

Harry îi întinse scrisoarea mamei sale. Hermione o luă şi o citi  sub privirile lui Harry. Când ajunse la sfârşitul paginii, se uită  la el şi spuse:

— Vai, Harry

— Şi mai e şi asta.

Îi dădu poza ruptă şi Hermione zâmbi la vederea copilaşului,  care intra şi ieşea zburând din poză, pe mătura de jucărie.

— Am căutat a doua pagină a scrisorii, spuse Harry, dar nu  este aici.

Hermione se uită în jur.

— Tu ai făcut toată mizeria asta sau era deja aşa când ai  ajuns!

— Mai scotocise cineva înaintea mea, spuse Harry.

— Aşa m-am gândit şi eu. Toate camerele în care m-am uitat  până acum sânt întoarse pe dos. Ce crezi că voiau să găsească?

— Informaţii despre Ordin, dacă a fost Plezneală.

— Dar nu crezi că ar avea tot ce îi trebuie? Adică… a făcut parte din Ordin, nu-i aşa?

— Atunci, spuse Harry, nerăbdător să discute despre teoria  sa, poate informaţii despre Dumbledore! A doua pagină a  scrisorii, de exemplu. Ştii cine este această Bathilda despre care vorbeşte mama mea?

— Nu, cine e ?

— Bathilda Bagshot, autoarea…

— O istorie a magiei, spuse Hermione părând interesată.  Deci părinţii tăi au cunoscut-o? A fost un istoric magic de excepţie.

— Şi e încă în viaţă, spuse Harry. Trăieşte în Peştera lui  Godric. Mătuşa lui Ron, Muriel, vorbea despre ea la nuntă. I-a  cunoscut şi pe cei din familia Dumbledore. Ar fi interesant de vorbit cu ea, nu?

În zâmbetul Hermionei fu puţin prea multă înţelegere decât iar fi plăcut lui Harry. Luă înapoi scrisoarea şi poza şi le vârî în punguţa din jurul gâtului, ca să evite să se uite la ea, şi  să se dea de gol.

— Înţeleg de ce ai vrea să vorbeşti cu ea despre mama şi  tatăl tău şi despre Dumbledore, spuse Hermione. Dar asta nu  ne-ar ajuta prea mult să găsim Horcrucsurile, nui aşa? Harry nu răspunse şi Hermione continuă repede:

— Harry, ştiu că vrei foarte mult să mergi la Peştera lui 

Godric, dar mă sperie… mă sperie cât de uşor n -au găsit Devoratorii Morţii ieri. Pur şi simplu, mă face să simt, acum mai  mult ca niciodată, că ar trebui să evităm locul unde sunt înmormântaţi părinţii tăi. Sunt convinsă că se aşteaptă să te duci acolo.

— Nu este vorba doar de asta, spuse Harry, evitând în continuare să se uite la ea. Muriel a spus nişte lucruri despre Dumbledore la nuntă. Vreau să aflu adevărul...

Îi povesti Hermionei tot ce îi spusese Muriel. După ce termină,  Hermione zise:

— Da, Harry, îmi dau seama de ce te-ai supărat...

— Nu m-am supărat, minţi el. Pur şi simplu, aş vrea să ştiu  dacă este adevărat sau...

— Harry, tu chiar crezi că o să afli adevărul de la o bătrână răuvoitoare ca Muriel sau de la Rita Skeeter? Cum poţi să le crezi? Doar l-ai cunoscut pe Dumbledore!

— Aşa am crezut, bolborosi el.

— Dar ştii cât adevăr a fost în tot ce a scris Rita despre tine!  Doge are dreptate, cum poţi să-i laşi pe oamenii ăştia să-ţi  întineze amintirile despre Dumbledore?

Harry întoarse privirea, încercând să-şi ascundă resentimentele. Din nou, acelaşi lucru: să aleagă ce să creadă. El voia adevărul. De ce erau toţi atât de hotărâţi că nu trebuia să îl afle?

— Nu vrei să coborâm până la bucătărie? îi sugeră  Hermione, după o mică pauză. Să găsim ceva pentru micul  dejun?

Harry