imposibilă, absurdă și neomenească. Fericit poți fi numai în copilărie, eventual, așa cum mi s-a întîmplat mie, deși am fost chinuit de mizerie, am răbdat de frig și de foame, am fost bătut, am fost bolnav, am avut tot felul de accidente nefericite. Fericirea mea se datora faptului că eram un copil însingurat, trăiam izolat într-un univers al meu secret. Uneori ședeam ascuns într-un butoi gol, în beci, și desenam cu creta pe pereții acestuia animale pe care nu le văzusem niciodată și care nu existau în realitate. La patru ani și jumătate știam să citesc și să recit baladele din cărțile de citire ale fraților mei mai mari, care erau semianalfabeți, în clasa a patra abia învățaseră să citească. Acești frați nu mă iubeau din pricină că ei, fiind mai mari, erau trimiși la munca cîmpului sau cu vitele la păscut, în timp ce eu rămîneam acasă. Eram extrem de slab, rahitic, palid, o vecină lansase chiar supoziția că aș avea un singur plămîn. Faptul că mama îmi dădea, din cînd în cînd, să mănînc cîte un ou, ca să mă întremez, îi scotea din minți pe ceilalți frați, eram bătut și nevoit să dorm ascuns în beci, în butoiul meu secret, pînă cînd mama m-a învățat să îngrop cojile oului. (Acum m-a luat somnul, sînt obosit, am să continui, probabil, cînd mă voi simți în stare.) Da, am ațipit puțin, mi-am revenit și am să continui. De ce mai eram fericit? Pentru că îmi plăcea să visez. Mă duceam, de pildă, pe malul gîrlei și-mi făceam palate din piatră și nisip, iar apoi mă imaginam rege. Aceasta a fost prima meserie pe care mi-am dorit-o. Cînd mă întreba cineva ce vreau să mă fac cînd voi fi mare, eu răspundeam imediat: rege sau împărat. Sau prinț. Ce mai visam? După ce eram bătut de tata sau de frați, îmi plăcea să mă visez bărbat însurat, cu mulți copii, copii pe care să-i bat, la rîndul meu, bănuind că asta trebuie să fie una dintre bucuriile supreme ale oamenilor mari. Dar despărțirea de această copilărie fericită s-a petrecut foarte repede, la vîrsta de zece ani și jumătate, cînd am ajuns elev la un liceu comercial, dus acolo de preotul satului, singurul convins de istețimea mea intelectuală. Am trăit într-un internat inimaginabil de mizer vreme de opt ani (eram bursier), am răbdat de foame și de frig, mîncarea era cu viermi și mucegai, încălțămintea mea avea tălpile rupte, haina era din dimie, aceeași pentru iarnă și pentru vară. Cînd am venit la examen la facultate eram îmbrăcat și încălțat la fel de mizer, tălpile bocancilor erau din cartoane, mergeam pe trotuare doar pe partea cu umbră, ca să nu mă frigă asfaltul la tălpi. În căminul studențesc mizeria era mai suportabilă, dar continuam să fiu rău îmbrăcat, ai mei fiind incapabili să mă ajute cu ceva, venise colectivizarea și le luase pămîntul și vitele, erau săraci și dezamăgiți că nu mai vin odată americanii. Apoi a venit momentul primei disecții, cînd m-am găsit în fața unui cadavru necunoscut și am început să-mi pun prima întrebare hamletiană: acesta este omul? pentru ce a trăit el? la ce i-a folosit că s-a născut? cine l-a născut și de ce? nașterea lui, ca și a mea, nu e decît un hazard, un accident stupid, nemeritat? Mai tîrziu, prin spitalele prin care am umblat, mă înfioram cînd auzeam cîte un bolnav care striga: „Mamă, de ce m-ai făcut? De ce?” Probabil că numai o durere cruntă și inumană îl poate aduce pe om în stare să-și blesteme părinții și, în primul rînd, mama. Un unchi de-al meu, fratele tatei, s-a îmbolnăvit și m-a chemat de urgență. „Mitică”, mi-a zis el, „scapă-mă, de două ori ți-am dat bocancii mei să mergi la liceu și-am rămas eu în opinci, dă-mi ceva să nu mă mai ardă în capul pieptului.” Unchiul respectiv avea cancer la stomac, i-am zis să se opereze, dar n-a vrut, el voia să-i dau eu niște pastile care să-l vindece pe loc, fără să fie tăiat. Cînd a intrat în metastază mă ruga să-l duc la operație, dar era prea tîrziu, s-a supărat pe mine. „Bine, mă, de ce-ai mai învățat carte dacă nu ești în stare să mă vindeci?” Am plecat umilit, întîmplarea mă marcase pentru totdeauna, am devenit mai trist și mai singur. Îmi plăceau doar cîțiva dintre profesori, pe ceilalți îi disprețuiam, erau răi și meschini. Colegii și colegele mă ocoleau, eram incomod, aveam alte preocupări, începusem să citesc filozofie, îl descoperisem prin Blaga pe un neamț misogin, îmi plăcea ura lui fanatică față de femei. A te îndrăgosti de o femeie, zicea el, este cea mai de jos cădere a unui bărbat, terfelirea demnității sale primordiale. Și, totuși, nefericitul filozof s-a îndrăgostit de o femeie și, atunci, copleșit de rușine, s-a sinucis. În ultimii ani de studenție trăiam în concubinaj cu o asistentă mai în vîrstă decît mine cu doisprezece ani; făcusem un contract foarte sever: ea avea obligația să-mi spele rufele și să tacă, iar eu să-i sparg lemnele și să-i spun cîte o poveste în fiecare seară, ca să poată adormi. Încă un amănunt despre mine: n-am fost niciodată îndrăgostit de o femeie. Nu-mi explic de ce, probabil, pentru că iubirea față de o anumită femeie mi se pare irațională, stupidă, o nebunie ridicolă. Am văzut, cînd eram student, un profesor de șaizeci de ani, cu burtă și chelie, îndrăgostit de o colegă de-a mea, o exaltată și o dezmățată, se urcau amîndoi într-un copac din curtea căminului și se sărutau. Vezi, Doamne, voiau ei să ne demonstreze, iubirea te îndeamnă la nebunii, te scoate din matcă și te ridică la gradul de zeu. Stupid! De multe ori ajung la concluzia că nu mă mulțumește nimic de la viață, deși îmi place enorm să trăiesc, să știu, să văd, să descopăr, să acționez. Să acționez, dar cu succes. Nu pentru că mi-ar place succesul și mi-ar asigura porția zilnică de fericire, ci pentru că munca fără împlinire