vorbi el din nou, într-un târziu. Dacă mă face un sclav mai bun, s-ar putea să devin prost şi încet. Mă pot consola cu gândul că ar trebui să fie nebun ca să mă altereze prea mult. Este al naibii de tentant. Mi-e şi teamă să mă gândesc la asta, Sawur!

— Ar putea să-şi ţină o promisiune pe care ţi-a făcut-o?

Din nou, o întrebare bună.

Nessus, respins de cei din specia sa… Nessus, Păpuşarul nebun, ceruse ca Ultimul să se împerecheze cu el, dacă se reîntorcea de pe Lumea Inelară. Ultimul a fost de acord. Şi-a ţinut promisiunea. Dar fusese vorba de o înţelegere între egali… ba nu, nu fusese. Nessus era considerat nebun, nebun de secole. Pe tot cuprinsul spaţiului cunoscut, Păpuşarii îşi respectaseră contractele încheiate cu o mare varietate de specii.

Uitase de Sawur — tresări când aceasta vorbi.

— Mi-ai dăruit tinereţea, apoi mi-ai smuls-o, dacă ar fi să cred visul tău nebun. Dar am să-ţi spun ceva. — Vocea ei căpătase o intonaţie şfichiuitoare. — Cu cât sunt mai bătrână, cu atât aş dori să devin din nou tânără. Dacă nu vrei să mai ai de-a face cu Locuitorul Reţelei, este altceva. Dacă, însă, te răzgândeşti, atunci ultimul lucru de care ai nevoie este să aştepţi până vei îmbătrâni şi vei deveni bolnav.

Avea perfectă dreptate, decise el.

În noaptea aceea, îşi pregătiră cina — Marinarii peştele lor, iar Louis ouăle şi o buruiană a fluviului, pe care o găsise comestibilă. Apoi, se aşezară sub stâncă.

Pământeanul se pomeni că îl caută din priviri pe Tonfierar prin tufişuri. Nu se zărea nici picior de Demon, deşi era posibil să asculte.

Complexul industrial plutitor era fără viaţă când Louis îl văzuse ultima oară. Acum fereastra Ultimului îl arăta strălucind de lumini.

— Ai reuşit să mă uimeşti, spuse Louis în aerul pustiu. Trebuie să ştiu cum s-a întâmplat.

Imaginile începură să se deruleze…

14. INVAZIA

Ghearele ascuţite se odihneau pe încheietura mâinii sale.

— Buciuma? şopti ea.

— Nu, Harpster. Perechea mea îi trezeşte pe ceilalţi. Valavirgillin, trebuie să vezi!

I se părea că abia închisese ochii. Vala se rostogoli de sub pătură. „Probabil că este ceva important”, gândi ea. Alte specii aveau priorităţile lor, iar comercianţii trebuiau să le înveţe pe toate.

Noapte neagră şi ploaie. Cuibul din Umbră era o constelaţie difuză. Harpster revenise la vehicul. Waast şi Beedj ieşiră şi ei, urmaţi de Barok care întrebă:

— Ce s-a întâmplat, Şefa?

— Nu văd nimic. Warvia se apropie de ei.

— Acolo jos este întuneric, Valavirgillin.

— Ştiu.

— Rampa. Vala, chiar nu poţi vedea? Nu este vorba numai de rampă. Întregul oraş s-a reaşezat puţin. Flup, Manack avea dreptate!

Cei din Vehiculul Doi ieşiră cu toţi deodată, uimiţi, şuşotind. Nici ei nu vedeau mai mult decât Vala. Dar Harpster se afla alături de Warvia şi explica:

— Nu este imaginaţia noastră. Vampirii încearcă să sară pe rampă. Este încă prea înaltă pentru ei…

— Vor reuşi, până nu vom apuca să respirăm de mai multe ori.

— Este Tegger! strigă Warvia. El a făcut-o!

— Dar se vor năpusti pe rampă în sus!

Vala era uimită. Era oare real? Nimeni, în afară de Warvia şi de Demoni, nu putea sesiza schimbarea, iar ei pretindeau că rampa era jos.

— Îmbarcarea! strigă din răsputeri. Cine nu este la bord îl lăsam aici. Îmbarcaţi-vă şi înarmaţi-vă! Urcăm şi noi acolo!

Tegger era întins pe burtă şi privea peste marginea docului. Nu vedea prea mulţi Vampiri. Nu era un teritoriu de vânătoare prea bun pentru ei. Singura lor pradă erau prizonierii de sub oraş. Câţiva indivizi singuratici vânau prin împrejurimi. Fără îndoială că foamea îi adusese la desperare, de vreme ce încercau să prindă animale pentru sângele lor.

Acolo jos era întuneric, iar ploaia reducea vizibilitatea, dar vehiculele nu se puteau confunda. Înaintau încet. Noroiul şi nisipul se agăţau de roţile lor uriaşe.

Patru Vampiri bântuiau în jurul primului vehicul, rapizi ca nişte Culegători, încercând să ajungă la cabina conducătorului.

Culegătorii săriră de pe turelă; aveau ştergarele petrecute peste nas şi gură şi săbiile în mâini. Paroom se apropia din spatele vehiculului agitând un fel de ghioagă. Într-o clipă, invadatorii se transformaseră în nişte fiinţe care cerşeau mila. După încă o clipă, doi erau deja morţi, ceilalţi fugeau, iar ghioaga lungă a lui Paroom îl ajunse pe unul dintre ei…

Un fior străbătu şira spinării lui Tegger. Aştepta asta.

Îşi petrecuse cea mai mare parte a zilei căutând panourile cu circuite, deschizându-le, făcând diverse teste pentru a vedea ce activa fiecare. Învăţase să recunoască forma circuitelor ce controlau lumina. Aici se afla panoul ce controla luminile de pe partea docului. Plasase şi în acesta câteva fâşii din ţesătura Valei. Atinsese doar două butoane şi docul se luminase ca ziua.

Ţinându-şi ochii închişi, Tegger îşi găsise drumul în întuneric pe Strada Rampă. Se oprise o clipă, pentru a-i reveni vederea de noapte. Apoi privise împrejur.

Simţise şocul când rampa atinsese solul.

Vampirii începuseră să urce buclele succesive ale acesteia. Nu erau mulţi. Probabil că nasul le spunea cât de puţin îi aştepta: un mic şi singuratic Păstor Roşu şi nici o altă pradă.

Tegger se apucase de o treabă ce necesita multă răbdare — aprinderea unei torţe. După ce o aprinsese, se apropiase de bordură şi privise din nou în jos.

Aproape treizeci de tineri adulţi şi adolescenţi urcau spre el, fără să se grăbească. Oare ce gândeau ei? Aici este un drum unde n-a fost drum, şi nu este miros de pradă. Să urce pe el, dar să nu fie primul. Lumină, oh, doare… Se buluciseră pe o buclă situată sub el şi îşi ascundeau feţele în palme. Tegger se întreba dacă luminile docului aveau să-i reţină.

Miasma îl izbise peste faţă.

Reflexul îl spusese Fă ceva! Şi tot el îl chema în jos, dar nu putea. Nu putea. Fluturase torţa peste cap şi o aruncase la nivelul inferior. Toate siluetele palide se dăduseră înapoi, şi cele mal multe dintre ele o luaseră la fugă pe rampă în jos. Câţiva rămăseseră prinşi între torţă şi luminile docului.

Tegger se îndepărtase în